Tag Patrimark

Dunărea albastră și Mureșul căprui

patrimark Leave a comment

by Ioana și Călin Vegheș

La 18 ani o rupe cu comerțul, se apucă de muzică, debutează la 19 ani și concurează cu tatăl său. La 22 de ani pornește spre Orient cu gândul să încânte până la Constantinopol, dar se oprește la București… Concertele sale, la un an după ale lui Liszt așează orașul pe o traiectorie durabilă pentru aproape un secol…

Trebuia să fie un bun comerciant și pentru asta a urmat secția comercială a Institutului Politehnic. Să nu-l fi încântat prea tare socotelile comerciale sau să-l fi captivat lecțiile de pian? Cel mai probabil ambele și tânărul Schani a dat naibii comerțul pentru muzică luând lecții de vioară și apucându-se de cântat spre disperarea tatălui, care n-a fost foarte bucuros că apare încă un Strauss pe piața muzicală vieneză.

În ciuda eforturilor paterne de a-l deturna, Johan Baptist Strauss, Fiul sau Strauss II cum avea să rămână pe portativ, a debutat la 19 ani fără zece zile, la 15 octombrie 1844. Primului concert i-a urmat de o cascadă de baluri, serate și serenade în care viitorul star a căutat să atragă atenția publicului, să-i cucerească inima și să-i obțină banii pentru că viața de artist era la fel de grea încă de pe atunci, iar casele de discuri nu se inventaseră în lipsa obiectului de activitate! Cui i-o fi venit ideea, nu se știe, dar tânărul a hotărât că nu putea să se afirme mai bine altfel decât pornind spre Constantinopol! Așa că în august 1847 și-a luat trupa de muzicanți și, cum nici trenuri nu erau, iar cu poștalioanele era mai complicat, a urcat pe vapor la Bratislava și a pornit la vale spre Budapesta și Belgrad…

Ajuns la Arad a tras la Crucea Albă, cel mai răsărit loc de popas al unui oraș a cărui istorie simțea, parcă, nevoia unui șfung. Ridicat la 1840-1841 pe locul unui han de secol 18, în stil clasicist încolonat corintic, după planurile arhitectului austriac cu nume de compozitor – Franz Mahler, hotelul avea să se potrivească mai bine cu standardele călătoriei cu poștalionul Erste Klasse care lega Sibiul cu capitala imperiului.

Fostul Feher Kereszt Szalloda sau Crucea Albă, devenit Hotel Ardealul, avea să inventeze apa caldă în oraș și să se remarce prin camerele confortabile oferite oaspeților care au vizitat orașul, printre care împăratul Franz Josef, constructorul Suezului, Ferdinand de Lesseps, poeți, scriitori și istorici – George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Octavian Goga, Ady Endre, Arany Janos, Móricz Zsigmond, Nicolae Iorga, compozitori și muzicieni – George Enescu, Jules Massenet, François Copée, Franz Liszt, Johannes Brahms, Pablo Cassals. Strauss fiul a concertat în sala de festivități transformată un secol mai târziu în cinematograful „Mureșul”, dar și la Teatrul Hirschl, primul de pe teritoriul al României, ridicat la 1817 pe cheltuiala comerciantului Iacob Hirschl.

Scria Aradi Hirdetö din 27 noiembrie 1847 la rubrica de știri locale că domnul dirijor vienez Ianoș Strausz tânărul a ajuns în oraș împreună cu orchestra sa de 29 de muzicieni pe 16 noiembrie sosind de la Timișoara și a susținut un prim concert pe 17, în sala hotelului Crucea Albă, iar în 19 pe al doilea în clădirea Teatrului, unde el și orchestra sa strălucit pregătită au fost continuu și binemeritat aclamați. Cele două reprezentații n-au fost de ajuns, așa că duminică, 21, tot în sala hotelului Crucea Albă, a avut loc și o soirée dansante extraordinară desigur sub bagheta fiului lui Strausz, nelipsind aprecierile publicului, nici de această dată de ajuns pentru a compensa eforturile artiștilor și cheltuielile mari ale turneului.

Pe cât de ușor i-a fost să ajungă de la Timișoara, pe atât de greu i-a fost să se despartă de oraș plecând spre Oradea și mai departe, prin Ardeal, spre Valahia și Moldova. Încântați să fredoneze și să danseze valsurile Sinngedichte și Gunstwerber sau polka Herzenslust, cu care tânărul Strauss pornise pe calea muzicii (era cam devreme pentru a vorbi de show-business) la cazinoul Dommayer din Hietzing, arădenii i-au urat din toată inima să se bucure de aceeași adevărată apreciere pe unde va umbla.

La 1847, Aradul era un oraș cu vreo douăzeci de mii de suflete de la marginea imperiului. Cu un atelier care producea mașini-unelte (1825), fabrica de orgi a lui Anton Dangl (1836), singura din această parte a Europei, un ziar în germană și un săptămânal în maghiară, o bancă (Prima Casă de Economii Arădeană – 1840) și un hotel cât de cât modern, Aradul avea nevoie de un impuls. Statutul de Oraș Liber Regesc conferit de Francisc I la 21 august 1834 a întins arcul, dar concertele lui Strauss fiul au dat tonul și au lansat săgeata creșterii. După zguduielile anilor revoluționari 1848-1849 au urmat inaugurarea gării (1858), chiar de ziua lui Strauss (25 octombrie) și deschiderea orașului spre lume. Micile ateliere au devenit fabrici care au produs mobilă (Lengyel), mașini (Heindl), ciment, cărămidă, spirt și drojdie (Neumann) sau vagoane (Johann Weitzer). Însuși împăratul Franz Josef a inaugurat noul teatru (1874), devenit Național în 1902, iar la 1890 a fost fondată Societatea Filarmonică. Începuți la 10 martie 1875, cei 26 de ani ai primarului Gyula Salacz au condus urbea pe bulevardul frumoaselor palate ale Primăriei, Neumann, Cenad sau al Băncii Naționale așezând-o între marile orașe ale imperiului și Europei.

Poate că toate acestea s-au întâmplat și pentru că la jumătatea lui noiembrie 1847 un tânăr plecat spre Orient în căutarea celebrității a fost purtat de valurile Dunării Albastre până pe malul Mureșului căprui, unde muzica sa a dat ritmul frumoasei povești a orașului Arad.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Conacul stolnicului Cantacuzino de la Afumati

AFUMAȚI ȘI ÎNCÂNTAȚI

patrimark 1 Comment

by Ioana și Călin

Cele șase grade negative de sâmbătă noapte ne-au înfrigurat un pic dar soarele strălucitor și importanța zilei ne-au reîncălzit. Așa că ne-am urnit spre secția de votare cu gândul că vom găsi inspirația să ne exprimăm electoral într-unul din locurile în care s-a făcut istoria Țării Românești.

Stolnicul Constantin Cantacuzino

Ne-am uitat pe unde trece drumul, cândva de centură al Bucureștilor, acum Județean 100 al Ilfovului, să găsim încă un loc de explorat și am dat, în Afumați, peste „ansamblul fostei curți” a stolnicului Constantin Cantacuzino. Am googălit fără să aflăm prea multe despre conac, mai ales dacă e deschis publicului, dar ne-am bazat pe ce-am citit undeva și anume că este muzeu. Iar dacă-i așa, atunci muzeele se vizitează, deci am oprit la poarta lui. Am intrat în curte și am pășit pe aleea largă spre casa mare. Am urcat scara, am bătut la ușă, n-a răspuns nimeni. E închis, asta e… Facem niște poze de afară și mergem mai departe. Un pic dezolați, dăm să coborâm când se aude cheia răsucindu-se în broască, se deschide ușa și în prag apare domnul Claudiu Davițoiu. Citisem despre dânsul astă-vară într-un interviu în care spunea cât de greu face rost de 40 de tone de hrană zilnică pentru cele 1000 de vaci Holstein de care are grijă la fermă.

Conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati

Întrebăm dacă putem să vizităm, suntem primiți și aflăm povestea conacului chiar de la gazda noastră. Casa mare a fost ridicată pe la 1680 pe fundațiile curții domnești a lui Radu de la Afumați, de stolnicul Constantin, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, cel care a tipărit Biblia de la București, și unchiul altui Constantin, Brâncoveanu, care i-a urmat lui Șerban pe tronul Țării Românești. Om învățat, cu studii la Padova, multă carte citită și bine înțeleasă, politician versat cu multe conexiuni europene, ctitorul a făcut și desfăcut multe pe plaiurile valahe dar cu implicații măcar sud-est europene. Intrarea lui Altân-bey Brâncoveanu în dizgrația sultanului, care avea să-i aducă sfârșitul tragic împreună cu cei patru fii ai săi, urmată de urcarea pe tron a lui Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, se pare că a fost doar una dintre mișcările sale politice încheiate însă, doi ani mai târziu, sub spectrul gropii săpate altora în care a căzut chiar săpătorul onest…

Biroul domnului Claudiu Davițoiu Agroindaf
Biroul lui Sadoveanu

Conacul a mai schimbat proprietari (Ipsilanti, Moruzi, Demba) de-a lungul timpului, a devenit „bun al întregului popor”, a fost și revendicat de un urmaș al familiei Negroponte, dar a trecut cu bine peste secole. Cea mai recentă renovare a fost făcută chiar de actualul proprietar care, cu mare grijă pentru lucruri vechi și frumoase, dar și cu multă prețuire pentru oamenii care s-au bucurat de ele, a făcut dintr-un fost sediu de IAS un loc care, în timp ce readuce la viață atmosfera caldă a unei reședințe de familie, găzduiește și birourile Agroindaf, societatea care îl are în proprietate. Portretul stolnicului ne întâmpină la intrarea în salon, acolo unde desenele copiilor din Afumați vorbesc despre pace. Tablourile, sculpturile, lampadarele, cărțile și biroul lui Sadoveanu recreează aerul vestitei biblioteci a stolnicului, perfect comparabilă cu cele ale marilor reședințe ale vremii sale. Capela de la parter impresionează prin simplitatea curată și trăinicia bolților.

Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati
Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati
Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati
Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati
Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati
Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati

Chiar bine ne-a căzut popasul la vechea vatră a Cantacuzinilor, care ne-a confirmat că țara asta are atâtea locuri și lucruri frumoase, care pot fi puse în valoare de oamenii care țin cu adevărat la ele. Încântați și bine inspirați am plecat la partid 😊, în Lehliu-Gară, să prânzim și să votăm președintele. Până la urmă a fost invers: mai întâi am votat și apoi am prânzit, poate de asta noi ne-am săturat – supa de usturoi în pâine sau ciorba de burtă, tuslamaua regală sau ciolanul cu varză au fost mai mult de îndestulătoare – dar (dez?)organizatorii alegerilor nu, că altfel nu s-ar fi apucat de renumărat voturi. Curat constituțional, cum nici conu’ Iancu și nici măcar Tudor Mușatescu nu și-ar fi putut imagina. Spre casă am trecut tot pe strada cu conacul stolnicului, fumurile ieșind din coșurile caselor aducându-ne aminte de cărbunarii care au dat numele Afumațiului arzând mangalul din lemnul bogat al codrilor de la malul Pasării.

La Partid

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Herina

DOMNUCA

patrimark Leave a comment

By Călin și Ioana

Silueta-i albă se vede de sus, iar imaginea bisericuței zvelte din vârful dealului e una iconică pentru peisajul transilvănean. N-am pozat-o de pe drum pentru că riscam să prindem în cadru și panourile cu cetățenii dornici să primească voturi la parlamentarele din decembrie și parcă nu s-ar fi potrivit…

Pornit din Bistrița, cel mai nordic dintre cele șapte burguri săsești, drumul lasă în urmă Sărățelul și șerpuiește către Herina. Suie apoi brusc spre stânga pentru câteva zeci de metri și se oprește pe tăpșanul asfaltat care poate parca un autocar sau câteva mașini mici, dar nu împreună. Autocarul nu-i, așadar putem opri liniștiți. Vizavi, niște mioare urcă de-a lungul gardului degustând iarba încă verde și grasă păzite de un berbecuț care, din când în când, ne privește cu atenție dar fără preocupare.

Ocolim biserica pe latura sudică pentru că diferența dintre partea cu soare și cea umbrită se simte instant și ajungem la ușa încadrată romanic în piatră pe care aflăm numărul construcției. Pe aici nu se intră, deci mai facem câțiva pași și dăm de portalul vestic. Lacătul ne descumpănește o clipă dar ne revenim repede văzând numărul de telefon de deasupra mânerului masiv. Sunăm și aflăm că vine cineva să ne deschidă în câteva minute.

Așteptăm lângă pompa înțepenită cu apa căreia ne-am fi răcorit o țâră și între timp mai apar doi peregrini, ceea ce dublează piața turistică locală în numai cinci minute 😊. Risipim încă o emoție: nu știam dacă avem destui bani la noi pentru a plăti intrarea, dar la opt lei biletul suntem liniștiți, ne ajung. Intrăm în nava bisericii și o pășim către altar ca turiști (am făcut-o și religios acum douăzeci și opt de ani – scriem în litere și ne mai minunăm încă o dată).

O expoziție de pictură umple spațiul fără a ne împiedica să observăm detaliile… Văzând albumul de desene pentru Herina al lui Ștefan Câlția odihnind cuminte pe băncuța pe care se găsește teancul cu bilete ne aducem aminte de alta, mai faimoasă, care a avut loc după redeschiderea bisericii pentru publicul larg. L-am cumpăra dar este singurul exemplar, doamna mai are câteva dar acasă, iar noi nu mai avem destul cash și nici nu-i putem trimite pe Revolut…

O foaie în germană și cealaltă în românește povestesc A4 istoria locului pe care a fost ridicată, pe la 1215, bazilica din cărămidă pe fundație de piatră închinată Sf. Apostol Petru, de comitele Simon pe moșia familiei Kacsics din comitatul Dăbâca. La 1228, ctitorul bisericii a căzut în luptă iar moșia a revenit episcopiei catolice de Alba Iulia. Raidurile tătare de la 1241 au lăsat puțini locuitori în viață satul revenindu-și cu greu datorită înlesnirilor date de regele Béla al IV-lea celor rămași dar și noilor veniți. Trecerea dintre veacurile 14 și 15 găsește moșia Herina în tranziție de la episcopia de Alba Iulia, prin Sigismund de Luxemburg, către familia Hann de Șintereag (1402), apoi, nouă ani mai târziu, în posesia lui Thomas Farkas de Săsarm pentru a rămâne secolele următoare familiei Farkas de Herina. Curia nobiliară, ale cărei urme nu s-au mai păstrat, era legată de biserica aflată în preajmă printr-un tunel care dădea, conform legendei, în cripta acesteia.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

De la tribuna care găzduiește orga nouă (cea veche fiind distrusă în 1944), la care a ajuns pe o scară îmblânzită de arcele însoțitoare de pe peretele de care e zidită, privitorul se bucură de stilul copleșitor de simplu al colonadei care-i îndrumă pașii pe sub tavanul casetat.Poate ședea într-una dintre băncile de lemn sau doar lângă peretele curat pentru a vedea și mai clar calea de urmat.

Așa albă, simplă și frumoasă, „cea mai reprezentativă expresie a arhitecturii romanice din Transilvania” pare doar o domnucă așteptându-și alesul s-o conducă la altar…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

RETRO BALCIC

patrimark Leave a comment

by Călin & Ioana Vegheș

Foarte vară, că doar nu degeaba-i zice lunii ăsteia Cuptor și tare cald, de s-a înroșit codul cinci zile la rând, așa că o scaldă-n ceva mult și rece s-a dovedit a fi o urgență pentru redresarea noastră rezilientă. Cada, mult prea mică, dușul prea curgător, râul nu ne ajunge, iar ștrandu-i stătător… Așa c-am luat-o către mare și am zis s-o facem în stil retro, ca acum un secol, dar cu mijloacele noastre, totuși.

Fain ar fi fost să mergem cu un Plymouth ca-n reclamele din Universul (sau filmele lui Sergiu Nicolaescu), da’ ne-am simțit la fel de interbelic și în Untiță al nostru 😊. Prin anii ’30 ai secolului XX era mai simplu de ajuns la mare cu trenul (făcea, dacă era rapid, vreo cinci ore, cât despre aer condiționat…) pe singurul pod care traversa Dunărea la Cernavodă sau chiar cu avionul (cam o oră)!

Drumul Național 11, calea principală spre litoral, pornea din București către Oltenița, trecea Dunărea la Turtucaia, apoi o lua pe malul acesteia spre Silistra de aici lăsând fluviul în treaba lui și continuând prin Ion Corvin și Cobadin pentru a ajunge în Constanța. Ușor de scris „trecea”: pe hârtie era simplu, dar în realitatea celei mai bune perioade a României interbelice era un picuț mai complicat trecerea făcându-se cu vaporașele NFR (un fel de CFR… naval), care navigau cam din aprilie până-n octombrie, apoi se retrăgeau la iernat din calea sloiurilor și gheții la mal. Europa Touring, atlasul rutier european scos la Basel în 1939, mai dădea și „drumul vechi de mare”, pe la Urziceni și Slobozia, cu trecerea Dunării la Piua Petrii, cam pe unde e podul de la Giurgeni-Vadu Oii acum..

Cum astăzi de la Oltenița la Tutrakan se poate trece doar înot am pornit pe direcția Călărași ignorând Autostrada Soarelui și folosind actualul drum național 3, fost Drum Național 61, care ne-a dus exact la bacul de la Chiciu, „Maria” pe numele… ei (de parcă ar fi știut că mergem să vizităm palatul reginei), cu care am traversat Dunărea, la Ostrov. Pe vremuri, sloiurile erau acompaniate de haitele de lupi hăulind hămesiți ceea ce făcea ca Silistra să fie izolată zile și săptămâni. Lupii nu mai sunt, iar bacul plutește sub privirile relaxate ale bivolilor care alternează calm plaja cu păscutul. După ce ne-am mai copt puțintel în punctul de frontieră, am urmat vechiul drum național 41 spre, cândva, Bazargic, azi Dobrici, apoi către Balcic.

Balcic - Palatul Reginei Maria

Ne-am cazat în fostul Pavilion al Grănicerilor, ridicat la începutul anilor ’20 pentru odihna celor care păzeau, la Ecrene, granița sud-estică a României de atunci. Regina Maria avea să-l cumpere împreună cu cele trei mori din preajmă și să-l remodeleze, în 1934-1936, după proiectul arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory. Sora Cellei Delavrancea avea să lase numeroase zidiri frumoase aici (https://shorturl.at/WSQ2x) printre care Casa de ceai, de asemenea pe domeniul regal, vila Ion Pillat, vila Turnul lui Mugur, Vila Ghiul Serai sau vechea primărie a orașului (acum Muzeul de Istorie și Arheologie). Menită să găzduiască personalul domeniului, Vila Izbânda, cum a fost redenumită, avea să servească drept oficiu poștal și de telegraf, apoi ca sală de cinematograf a reginei.

Balcic - Gradinile Palatului

Cine vrea să retrăiască vremurile regale poate locui într-una din cele 14 camere sau unul din cele două apartamente disponibile la un preț absolut rezonabil, de 120 de leva (cam 310 lei) dubla. În preț intră și micul dejun servit pe terasa de lângă mare umbrită de vița de vie a restaurantului Coroana, precum și vizitarea palatului și grădinilor! Bonus, căldura supra-mediteraneeană totuși compensată de răcoarea serii. Salonul „Cuibului liniștit”, care redă atât de fidel spiritul reginei (holograma care întâmpină vizitatorii la parter nu era musai…), baia care păstrează aerul hammamului oriental și cerdacul din care se zăresc digul regal și țărmul până la moara veche sunt de ajuns.

Lucrurile se așază la un cappucino or un frappé care, cam ca peste tot aici, pot fi plătite confortabil cu lei românești. Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel.

Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel! În minte cu silueta înnoită a vilei Cuțescu-Storck am pornit spre casă pe șoseaua de coastă prin Topola, care parcă ne-a purtat spre Amalfi și din care cu greu ne-am abținut să nu ieșim pe vreun drum puțin amenajat ducând spre vreo plajă și mai puțin umblată… Am revenit în patrie pe la Lipnița (de ce n-om fi și ieșit pe aici!?), cu zece minute înainte să se închidă granița, unde eram doar noi, polițiștii de frontieră și doi căței cărora le-am împărțit frățește un sandviș. Din nou cu „Maria” spre Chiciu (bivolii s-au dus la culcare…), deja plănuiam revenirea…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.