by Ioana & Călin
Se făcuse prea cald, aerul ventilat și apa rece nu mai erau de ajuns, trebuia să ne răcorim cumva, undeva. Știam un loc cu mult verde și albastru, spre care ducea un drum bine umbrit de codrul încă des și îngrijit, la capătul căruia urma să-i întâlnim pe marii bruni, cândva stăpânii maiestuoși ai pădurilor din Carpați.
„Ați ajuns cam târziu, deja le-am dat de mâncare, acum sunt la adăpat și merg la umbră, în pădure, că arde soarele… Sper să aveți noroc să mai prindeți măcar unul!” ne-a zis omul de la care am cumpărat bilete.
Am mărit pasul și am pornit direct înspre țarcul împrejmuit pentru a-l prinde măcar pe cel rămas să se mai brunzeze un pic 😊 și… am avut noroc: fix 13 dintre zimbrii de la Neagra rămăseseră pe pajiște, parcă așteptându-ne. Apoi au început să se retragă la umbra pădurii, tihnit, cu pas domol. Doar Zimbruțu s-a mai învârtit puțin etalându-și blana brun-pâsloasă și coama semeț-stufoasă pe pajiștea toată-i rămasă, dar fără să ne stea la poză. Pe noi ca noi, dar nici chemările Zimbruței nu le-a prea luat în seamă, așa că a ieșit ea de la umbră pentru a-i ține companie la păscut. I-am văzut cocoțați în foișorul de la marginea țarcului, de unde se poate savura în voie combinația verde-albastră-alb-maro atât de vie.
Povestea rezervației de zimbri Neagra începe în 1983, când 18 zimbri au fost aduși, din țară și din străinătate, în inima celor 162 de hectare de pădure ale Ocolului silvic Bucșani, Dâmbovița. Doisprezece ani mai târziu, zimbrăria s-a transformat într-o adevărată instituție educațională fiind maternitate, creșă, grădiniță și școală primară pentru zimbrii rămași și cei plecați către celelalte rezervații din țară. La un moment dat trăiau aici 47 de zimbri, toți botezați cu nume începând cu R (Rococo, Rotunda, Rogojan, Romario, Roberta sau chiar “Robokap”). Acum sunt 27 de exemplare de Bison Europeanus din familia Bovidae, ordinul Artiodactyla, care, dacă vor paște iarba grasă și verde de Bucșani, vor ajunge la gabaritul unui autentic Bonasus Bonasus. De necrezut cum puiandrii mici și roșiatici de 25 de kilograme devin adulții făloși de doi metri la greabăn și o tonă – băieții sau numai jumătate – fetele (cât de multă contează meniului raw-vegan!).
Am mai fi stat dar nu ne-au încântat încăperile puține și cam taxidermice ale micului muzeu de la intrare sau ieșire, după caz, și nici n-am găsit un loc bun de picnic. Ne-am uitat după o carte despre zimbri, un DVD despre viața lor, măcar un zimbru de pluș… Poate data viitoare. Ar fi fost prea devreme să ne întoarcem și, gândindu-ne la ce-ar mai fi de văzut, ne-a venit în minte muzeul dedicat celui mai bun naturalist al felului românesc de a parcurge viața, Ion Luca Caragiale. Aflat chiar în satul, nu și în casa natal(ă), care nu mai este. Satul și-a luat numele de secol 19 de la cei veniți de peste tot pentru a căuta și, poate, a găsi de lucru aici. Nu prea încântați să trăiască în Haimanale, locuitorii și-au văzut dorința împlinită în 1924 când, aproape să se cheme Mănăstirea Mărgineni, satul a devenit laic-administrativul Vornicul Mărgineanu. La aniversarea unui secol de la nașterea lui I. L. Caragiale, comuna i-a luat numele, iar casa memorială a fost deschisă în 1979.
Satul s-a aflat pe moșia mănăstirii Mărgineni, ctitorită de spătarul și vornicul Drăghici Stoicev, apoi refăcută în vremea lui Matei Basarab de postelnicul Constantin Cantacuzino și ginerele lui, Pană Filipescu. Una dintre cele mai bogate din Țara Românească, mănăstirea a găzduit faimoasa bibliotecă a stolnicului Cantacuzino. Secularizarea (1863), transformarea în închisoare (1869) și cutremurul din 1940 au mai lăsat în urmă doar fosta bolniță a mănăstirii al cărei secretar a fost, la jumătatea veacului al 19-lea, chiar tatăl scriitorului! Toate acestea le-am citit pe unul din panourile expuse în muzeul care ar putea oferi mai mult decât manechine reconstituind voiajul de plăcere, vizita, scrisoarea pierdută sau amintind de… Charlie Chaplin (cu care semăna teribil unul dintre ele). Masa de scris, un toc, două călimări, o sugativă, trei facsimile ale unor manuscrise și un… port-trabuc din piele amintesc, fără a avea o legătură directă, de Caragiale.
Tocmai îl citisem pe Bill Bryson povestind în „Continentul uitat” despre casa memorială și muzeul Mark Twain: „avea vitrine cu obiecte personale ale lui Twain – ediții princeps, una dintre mașinile lui de scris, fotografii, niște scrisori. Mai niciunul dintre acestea nu îl lega de casă sau de oraș. Merită să ne amintim că Twain a șters-o și din Hannibal, și din Missouri cât de repede a putut și că nu a vrut niciodată să se întoarcă”. Și Caragiale a șters-o, nu numai din Haimanale, ci chiar din România refugiindu-se tocmai la Berlin (unde măcar și-a păstrat numele, nu ca Samuel L. Clemens). N-ai cum să nu poți – și, totuși, nu poți ☹ – cumpăra de la muzeul Caragiale măcar una din edițiile răstipărite din „Momente și schițe”, un DVD cu „O scrisoare pierdută” sau un stilou Caragiale, eventual produs chiar în țara lui Petrache Poenaru! Noroc că, și fără marketing cultural, nenea Iancu este mereu actual albastra hârtie de o sută și, mai ales, în ADN-ul fiecăruia dintre noi.
Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.
patrimark.org 