by Ioana & Călin

Sunt zile în care soarele dogorește saharian, vântul abia dacă se simte, apa nu-i destul de rece, iar umbra e la mare căutare. Mare noroc pe cei care au prin preajmă ochiuri de apă înconjurate de pădure lângă care se pot retrage pentru a se bucura de liniștea verde-albastră și răcoritoare.

Într-o zi călduroasă am pornit și noi în căutarea unui astfel de loc, către care ne-a dus chiar șoseaua ce-i poartă numele. Abia am așteptat să dăm șesul deja îngălbenit pe pădurea în care am simțit diferența de cum am intrat! Drumul rămas l-am făcut și mai lent, să ne mai țină bucuria. Pe sub poarta de lemn, apoi pe sub turnul de poartă, am ajuns. Mult verde, albastru și alb: crengile arborilor, cerul senin și zidurile mănăstirii Căldărușani fac o liniște care copleșește și răcorește, rar tulburată de vreo pasăre care simte nevoia să se facă auzită în timp ce zboară sau de zbârnâiala efemeridelor atunci când e vremea lor. Foarte probabil, aceeași liniște a căutat-o, acum vreo patru veacuri, și Matei Basarab, domnul Țării Românești. Primii ani ai domniei au fost cam agitați: cum să nu vrei să găsești locul geometric între conflictul latent cu turcii și dorita prietenie cu Transilvania, certurile cu boierii munteni și cele cu Vasile Lupu, domnul Moldovei? Și l-a găsit pe limba de pământ la capătul căreia Vlăsia și Pociovaliștea (pe autostrada A3 rebotezată Cociovaliște…) se unesc în lacul Căldărușani.

Înconjurat din trei părți de apă, împădurit și bine ascuns drumului mare umblat când de negustori, când de oșteni, locul e unul aparte, așa cum arată harta făcută în scop militar, nu turistic, de austrieci în miezul secolului 19. În mai 1637, domnitorul a cumpărat, cu 150 de galbeni „den punga măriei sale”, un sfert din Căldărușani (avea să mai cumpere părți din sat și-n anii următori), pentru a ridica o mănăstire. Nu altceva deoarece, așa cum scrie Veniamin Nicolae în cartea sa despre ctitoriile lui Matei Basarab, o legendă amintește de un schit de lemn locuit de nouă călugări și starețul Partenie, căruia domnitorul le-ar fi promis că dacă revine biruitor din luptă va ridica o mănăstire. De zid pentru că aproape toate mănăstirile pe care le-a ctitorit au fost fortificate să poată deveni și cetăți la o adică.

Cu planul treflat și cele trei turle, biserica mănăstirii cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir este foarte familiară pentru oricare vizitator al Țării Românești. Deasupra ușii se mai poate citi pisania care zice cu chirilice: „Io Matei Basarab, voievod și domn a toată Țara Românească și de cea parte de munte și altele domnind, vrut-am și aici, în locul acesta carele se chiamă Căldărușani, a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea cu gândul l-am găsit, întru mărirea și lauda sântului, marelui mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele și părinților mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înțelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fac cinste și mărire întru vecii de veac, amin. Și s-a început a se zidi în luna iulie în 14 și s-a săvârșit în luna octombrie 20, leatul 1638”. Paul de Alep, mai înainte Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī, preot și arhidiacon, dar și călător și cronicar, a vizitat-o însoțindu-l pe Macarie, patriarul Antiohiei, la două decenii după târnosire (1657): „…am mers la o mănăstire foarte mare, unde se ajunge pe o limbă de pământ, căci jur-împrejur este un lac foarte întins, fără margini și fără hotar. Are hramul Sf. Dimitrie și se numește Căldărușani. Este vestită în țara aceasta ca una dintre cele mai mari mănăstiri. A fost zidită de nouă, din temelie, tot de răposatul Matei-vodă, cu o biserică cum nu se poate mai frumoasă și mai mare, cu chilii împărătești. Lacul cel întins o cuprinde jur-împrejur. Și nu se află decât un drum rău, de pământ, altminteri nu este nici o cale până la ea. Aici este îngropat Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei. Ne-am închinat la capul lui cel minunat”. Biserica era închisă pentru reparații așa că vom reveni ca să vedem tablourile votive ale lui Matei Basarab și Elina Doamna, singurele rămase din pictura originală. Am ocolit-o prin stânga spre muzeu (abia la ieșire am văzut săgeata care ne îndruma prin dreapta…).

Chiar sub turnul clopotniței ne-au făcut atenți trei afișe: primul, despre regulile pe care trebuie să le respecte vizitatorul, al doilea, en anglais and français, despre istoricul mănăstirii, iar al treilea despre seminarul „Joc responsabil”. Am urmat regulile de vizitare, am aflat de evenimentele din istoria mănăstirii, dar jocul responsabil!? Pare-se că la un moment dat mănăstirea și Consiliul Județean Ilfov au organizat un „seminar despre teme esențiale, legate de dependența de tehnologie, jocuri on-line și combaterea bullying-ului, oferind strategii și soluții pentru a naviga în siguranță în lumea digitală”. Până să disonăm cognitiv ne-am amintit că la San Antonio, în Padova, acatistele puteau fi trimise online. Admirând arcadele chiliilor am continuat analog către muzeu. Paraclisul unde se țin slujbele până se termină reparațiile este flancat în dreapta de o sală cu cărți, veșminte și odoare bisericești, iar în stânga, de o încăpere în care, plăcut surprinși, am dat de Nicolae Grigorescu! De ce am luat-o la stânga? Iată de ce! Despre anii de început ai celui care, înainte de a deveni faimos cu carele cu boi, a deprins meșteșugul pictând icoane, ne-a povestit un călugăr. Doi ani (1854-1856) a locuit și s-a școlit aici Nicu Zugravu cu meșterul, tot zugrav, Evghenie Lazăr. A învățat sau a lucrat? Studiind prezența lui Grigorescu la Căldărușani, George Oprescu a observat că acesta a lucrat pentru mănăstire, în 1854-1855, în două rînduri, executând comenzi sau chiar locuind aici. Marele critic de artă a găsit zece icoane ale pe atunci tânărului pictor, numai două fiind semnate și datate: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854), semnată Nicu Grigorescu și „Încoronarea Fecioarei” (1855), semnată Nicu Gri. zug. Le-am văzut pe perete și am primit voie să facem câteva poze de departe. Oarecum ciudat, prezentarea colecțiilor mănăstirii pe website-ul acesteia nici măcar nu-l menționează (!?) pe Nicolae Grigorescu…

Dacă Matei Basarab a fost un adevărat promotor cultural, atunci ctitoria sa, Căldărușaniul, a fost un remarcabil centru cultural de-a lungul vremurilor. Școala de copiști de aici a pus pana la dezvoltarea limbii române, școala de zugravi subțire (1778) i-a dat culoare, iar tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, aflată peste Vlăsia, la metocul Cocioc (1834), i-a răspândit cuvintele. Starețul Sfânt Cuvios Gheorghe de la Cernica i-a întărit atât zidurile – etajând chiliile, refăcând turlele bisericii și înălțând turnul-cloponiță (1775), cât și credința – prin codul de conduită şi trăire monahală în șapte trepte inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită. Stareţul arhimandrit Meletie a construit (1850) trapeza şi paraclisul deasupra marii pivnițe boltite, mănăstirea găzduind mai mult de 300 de monahi. Jumătatea de secol care a urmat, cu cutremure, incendii și secularizarea averilor mănăstirești, aproape că a ruinat-o. Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu a restaurat-o cu multă grijă (1908-1915), cu sprijinul regelui Carol I și sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Încă un cutremur (1940), un incendiu devastator (noaptea de 8-9 decembrie 1945) și schimbările politice care au venit păreau să o lovească din nou. Și totuși, cumva surprinzător pentru că eram în 1950, Prea Fericitul patriarh Justinian, „în grija sa pentru dumnezeieștile mînăstiri, ca să ferească Sfîntul Lăcaș de pustiire purces-a la preînoirea cetății împlinindu-i toate stricăcinile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor și a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mîntuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau zece ani de la urcarea Prea Fericirii sale în scaunul de Patriarh al României”. Iarăși surprinzător, Căldărușaniul i-a fost domiciliu obligatoriu, dar, în bunul spirit al împăcării, și casă bună episcopului Iuliu Hossu, după desfințarea abuzivă a bisericii greco-catolice, din 1956 până la moartea sa (1970).

Cu multă veselie ne-au salutat la plecare aricii fosforescenți, care ne-au zis să aruncăm o privire și bisericii ctitorite (1804) de Constantin biv-vel ban şi Toma biv-vel logofăt, ambii Creţulescu. I-am ascultat, apoi am privit spre lac și am înțeles și mai bine de ce i-a plăcut atât de mult locul domnitorului încât să ridice mănăstirea care, trecând prin de toate, dăinuie și astăzi.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.