by Ioana & Calin

Drumul coboară de la Bănești pentru a trece Doftana și a aduna elanul de care călătorul are nevoie pentru a sui către Brașov pe Valea Plânge… Prahovei. Dorința de a o trece mai repede îi face pe cei mai mulți să accelereze spre Comarnic dar mai sunt curioși care înving inerția luând rampa spre Câmpina.

Căutând un loc liniștit cu aer curat pentru a se retrage din Bucureștiul prea zgomotos, Nicolae Grigorescu a ales Câmpina, mai aproape de spiritul său bonom și solitar, pentru că i s-a părut mai verde, mai însorită, mai albastră și mai caldă decât Posada la care se gândise mai devreme. Și-a găsit aici casa care i-a găzduit familia și ultimul atelier, în care a locuit și a mai creat înainte de a intra în istoria artei românești și universale. Când primul război mondial era pe terminate, casa ajunsă sediul comandamentului german a luat foc și a ars. Abia la nouă ani după încă un război mondial a început reconstrucția ei plecând de la fotografii făcute în timpul vieții pictorului, sub îndrumarea nemijlocită a fiului său și în urma căreia clădirea a devenit muzeu memorial deschis publicului (1957). Cu obiecte personale și ale familiei salvate de flăcări, completate cu altele cumpărate precum și cu tablouri păstrate de pictor sau împrumutate de la Muzeul de Artă din Ploiești și Muzeul Național de Artă al României a fost posibilă reconstituirea atelierului, sufrageriei, bibliotecii și a atmosferei de la granița secolelor 19 și 20.

            Cel care a început ca Nicu Meșteru și avea să ajungă cel mai mare pictor român al tuturor timpurilor (vine irezistibil din urmă Adrian Ghenie dar mai e multă cale…) a plecat din Pitaru de Dâmbovița în mahalaua Cărămidarilor de București unde și-a început devreme ucenicia pe lângă pictorul de biserici Anton Chladek. Cum frumos povestește Valentin Ciucă aflat pe urmele sale, primii zece sorcoveți i-a făcut în Obor vânzând iconițele pictate chiar de el și încredințând banii mamei. Până să ajungă „zugrav de subțire” – subțire venind (și) de la obrazul celor care-și permiteau să cheltuie pentru a rămâne tablou pentru totdeauna, pictează icoane. E apreciat la momentul oportun de Mihail Kogălniceanu și pleacă la Paris (1861) ca bursier al Școlii de Belle Arte, unde învață mai ales desen și compoziție șevalet lângă șevalet cu Auguste Renoir. Apoi se mută la Barbizon impresionat de maniera en plein air a unor Jean-François Millet, Camille Corot, Gustave Courbet sau Théodore Rousseau. Îl inițiază aici într-ale penelului și pe un tânăr și promițător profesor de caligrafie buzoian, Ion Andreescu.

Expune la Paris, dar mai vine și prin țară, călătorește la Roma, Neapole și Pompei, în Grecia, la Viena. Și la Constantinopol din al cărui bazar își ia obiectele colțului oriental al casei. Pictor de resbel, alături de Carol Popp de Szathmári, Sava Henția și George Demetrescu Mirea, imortalizează pe zece metri pătrați, cum nu s-a mai văzut, soldații care atacă la Smârdan și câștigă independența României. Revine în Franța pentru încă un deceniu pentru a se întoarce definitiv, a trăi și a picta în țară, de fapt mai mult la țară (1890). Boala de ochi îl sâcâie tot mai tare trecându-l prin etape albe, în care detaliile abia se zăresc. Expozițiile personale deschise la Ateneul Român între 1891 și 1904 sunt tot mai pline de portrete de țărănci și tablouri cu ciobănași, care cu boi și peisaje rustice. Este onorat, fără să-l încânte prea tare, să fie primul artist plastic ales membru al Academiei Române. Nimeni nu știe exact câte tablouri a pictat, mai ales că, poate prea exigent cu el însuși, pictorul obișnuia să-și distrugă creațiile care nu-l mulțumeau! Dar încă mai există spre o mie, dintre care vreo trei sute sunt care cu boi.

De ce care cu boi? Poate pentru că vederea lor pe drumurile de pământ pline de colb ale țării era cea mai frumoasă și autentică imagine a acesteia la trecerea dintre veacuri. Sau poate pentru că pictorul l-a avut, l-a îndrăgit și l-a crescut în curte pe bouleanul Ghiocel 😊, credincios companion și mai mult ca sigur model pentru tablourile sale. Despre care Alexandru Vlahuță a scris cu la fel de multă căldură: „Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată în istoria picturii, de boii aceștia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat și cu câtă dragoste i-a pus pe pânzele lui! Avea, într-o vară, la Câmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea Ghiocel, și blând, se deprinsese că venea singur dimineața la pozat, în mijlocul curții, unde-l apărau de muște doi băieți, ca pe împăratul din povești. Și sta așa frumos, parcă știa ce taină mare se petrece în ceasul acela. Seara, când pictorul se primbla gânditor, cu mâinile la spate, de la un capăt la altul al curții, Ghiocel se ținea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun și tăcut”.

La expoziția din 1897, așa cum scria tot Vlahuță, cel care n-a făcut niciodată economie de cuvinte lăudându-l, „Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care a avut-o în viața noastră de plugari. Din 236 de pânze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deșert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega sau Pe valea Doftanei, Spre bâlci sau În luminiș de pădure, în Căratul porumbului sau în Plug pe coastă e același muncitor supus, același bun tovarăș la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găsește adesea icoane și asemănări de un duios pitoresc: „bou căzut pe brazdă”… despre un om care a dat vieții, cu bunătate și iubire, toate puterile lui sau „limba boului e lungă da’ nu poate vorbi” despre tăcerea îndurării. Hărnicie robustă și liniștită, muncă răbdătoare, fără un sfârșit hotărât, fără tânguire și fără gând de răsplată, munca privită ca funcțiune a vieții și ca frumusețe a vieții, iată ce înfățișează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu”. Așa cum a fost însuși marele pictor, modest, echilibrat și respingând gesturile mari…

Sigur e că nimeni până la Grigorescu nu a mai pictat așa carul cu boi și nimeni după el n-a mai putut să-i adauge ceva unui simbol al drumurilor și muncii pe care omul trebuie să le facă prin colbul vieții trăite de zi cu zi pe pământ. Și pe care Nicu Meșteru le-a făcut devenind Nicolae Grigorescu.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.