by Ioana & Călin

Mașina terminase de măcinat și apa a început să șiroiască fiartă peste praful boabelor. Minute mai târziu am pus lapte rece în cănile cu cafea proaspătă, le-am însoțit cu niște croasante, care cu fistic, care cu unt și gem de smochine și am privit tihnit verdele gras al curții și albastrul alb-pufos al cerului.

Dinspre păduricea de salcâmi, peste firele ce-și așteaptă bine crescute tunsoarea – încă una, musai, la cât a plouat, vine către noi o siluetă aurie. Aburii etiopieni și verdele luxuriant ne-au dus cu gândul la pământul african, pe care n-am pășit încă. Piramidele egiptene, resorturile tunisiene, Marrakech-ul marocan și savana tanzaniană sunt, deocamdată, pe listă. În câteva secunde, silueta ne latră lămuritor: e Poirot al nostru aducându-ne noutăți din fundul grădinii.

Sorbim din cafele și ne întoarcem la listă. Trebuie să ajungem și acolo, va veni și vremea locurilor cu care ne-am întâlnit astă primăvară, dar în… Danemarca, la muzeul Karen Blixen. Cine e Karen Blixen? N-ați văzut Out of Africa? Filmul ăla cu Meryl Streep și Robert Redford, care se întâmplă prin Kenya, în anii ‘20.

E cam vechi, are măcar patruzeci de ani, nu-i cu mașini sau cu tipe tari… Nu l-ați văzut, da’ cartea ați citit-o? Nici cartea!? S-o mai fi găsind online, la fel ca și filmul, care ar trebui să fie pe vreo rețea de streaming… Karen Blixen (născută Dinesen), a fost o daneză de familie bună, care a avut înclinații artistice încă din anii tinereții. A studiat artele frumoase la Copenhaga, Paris și Roma (i-am văzut lucrarea de absolvire în casa-muzeu!), a scris pentru reviste daneze, dar arta a dat prioritate vieții: în 1914, s-a măritat cu un văr, baronul suedez Bror Blixen-Finecke. De care avea să divorțeze după unsprezece ani, dar de pe urma căruia ea s-a ales cu numele de familie și anii petrecuți în Kenya, iar noi cu cartea (una dintre cele șapte publicate între 1934 și 1960) sau, pentru cei mai confortabili, cu filmul 😊.

Cei șaptesprezece ani petrecuți pe o plantație de cafea aveau să fie povestiți publicului în 1937, mai întâi la Londra („Out of Africa”), apoi în țara natală („Den Afrikanske Farm”); la noi avea să fie tradusă „Din inima Africii”. Modern Library a considerat-o printre cele mai bune 100 de cărți de nonficțiune ale tuturor timpurilor, ceea ce nu a fost suficient pentru ca autoarea să obțină Nobelul pentru literatură, nici măcar după a doua nominalizare. În schimb, ecranizarea în regia lui Sydney Pollack (1985) a fost răsplătită cu șapte Oscaruri. „Am avut o fermă în Africa, la poalele colinelor Ngong… Copacii aveau un frunziș delicat și ușor, a cărui alcătuire arăta diferit de cea a copacilor europeni; el nu creștea în arcuri sau cupole, ci în straturi orizontale, iar această formă le dădea copacilor înalți și solitari aspectul unor palmieri sau aerul eroic și romantic al unor corăbii construite cu toată velatura, având pânzele strânse, iar marginilor pădurii o stranie aparență, de parcă întreaga pădure ar fi vibrat. Pe pajiștile marilor câmpii se întindeau, încâlcite și golașe, tufele de mărăcini, iar iarba mirosea iute, a cimbru și a mirt; pe alocuri mirosul era atât de tare, încât nările te usturau. Toate florile pe care le-ntâlneai pe câmpuri sau răsărind pe plantele târâtoare și lianele din pădurea virgină erau mărunte ca florile ce cresc prin văi – numai la începutul lungului sezon de ploi răsăreau pe câmpuri niște crini înalți, masivi, puternic mirositori. Priveliștile erau infinit de largi. Tot ce vedeai cu ochii respira măreție, libertate și o noblețe fără egal”.

Plantația nu a mers bine, businessul a dat faliment, căsătoria n-a mers nici ea, divorțul a fost inevitabil, iar love-story-ul cu Denys Finch-Hatton n-a fost să fie. Întoarsă acasă, avea să se dedice scrisului urmându-și crezul: „nu văd destinul ca pe un zeu fără chip, în fața căruia omenirea trebuie să îngenuncheze cu frică și tremurând. Pentru mine, soarta unei persoane stă în interacțiunea dintre caracterul acesteia și ceea ce o înconjoară”. În ultimul interviu televizat, Karen Blixen avea să spună: „primul și cel mai important lucru este să fii curajos. Nu se poate trăi fără a avea un mare curaj. Dacă aș mai fi întrebată, aș răspunde că trebuie să fii capabil să iubești și să ai simțul umorului”. Sunt sfaturile adresate tinerilor de cea care odihnește pentru totdeauna în parcul casei sale.

„Am colindat lumea-n lung și lat. Cu lipsuri, cu renunțări, cu eroism uneori. Neastâmpărul m-a purtat prin cele două Americi, prin Africa, Asia, Australia și Europa. Am întâlnit oameni de toată mâna, de diferite rase și popoare. Am avut prieteni devotați, poate și dușmani, dar totdeauna mi-am găsit liniștea deplină lângă oamenii simpli care mi-au fost și cei mai apropiați”. La două luni și două mii de kilometri distanță de Rungstedlund am descoperit, aproape din întâmplare, experiențele africane ale unui călător român: Mihai Tican Rumano. Un veritabil Indiana Jones de România, ale cărui drumuri și, mai ales, a cărui poveste de viață ar merita ecranizată! Îi mai văzusem cărțile prin anticariate online, dar nu ne-au părut niciodată atât de interesante. Până acum!

            „Cel mai drag, însă, dintre toate continentele mi-a fost Africa… De ce? N-aș putea spune. A fost ceva mai presus de puterea mea de înțelegere. L-am iubit. Cu pasiune chiar. Dovadă că o bună parte din peregrinările mele s-au desfășurat în <<misteriosul continent negru>> ! De ce <<misterios>>? Mie Africa nu mi-a ascuns nimic, și-am colindat-o cu piciorul, atât în partea apuseană și cea răsăriteană; Mauretania, Senegal, Sudan, Guineea, Congo, Capetown, Alexandria, Port-Said, Marea Roșie, Djibouti, Abisinia, Madagascar, iată câteva nume citate aci doar pentru rezonanță… În dosul lor se ascund clipe de neuitat. Păduri neuitate și chiote de fiară, vaduri de apă unde se răcoresc și se adulmecă vietățile pustiurilor, vegetația luxuriantă ecuatorială, munții maiestuoși, fluviile lungi și largi, nostalgia caravanelor și a nisipurilor nesfârșite, soarele arzător, legănarea palmierilor în amurguri pline de taină, răsăriturile mărețe, nopțile adânci și zumzetul gâzelor… Nicăieri în lume n-am mai întâlnit o mai strălucitoare bogăție a florei, o mai minunată diversitate a a faunei, o mai nebănuită și uimitoare schimbare a decorului la fiecare pas, ca în cel mai fantastic caleidoscop. Primejdia ca și încântarea stau mână-n mână pretutindeni în Africa. Viața albului acolo e și o problemă de adaptare, dar și de înțelegere a peisajului cu tot ce se află în el, faună, floră și oameni”. Am privit bustul din fața fostei școli generale (1936), acum Muzeul Mihai Tican Rumano și Biblioteca Comunei Berevoești, încercând să ne imaginăm omul cu pălărie colonială a cărui viață de explorator a început la 13 ani!

Am aflat din tabelul cronologic întocmit de Ion Nistor că băiatul născut în 1893, care avea să umble „peste mări și țări”, a plecat (1908) să lucreze într-o prăvălie din Câmpulungul vecin; apoi a luat drumul Bucureștiului, prin Brăila, către Constanța, unde avea să se îmbarce, clandestin – zic unii, pe un vas italian. Din Napoli trece Atlanticul în Argentina, unde este hamal, șofer sau lustragiu de ghete. Vinde ziare, dar le și citește descoperind, astfel, scrisul: va publica însemnări de călătorie în presa din La Plata și Buenos Aires semnând Mihai Tican și adăugând mai târziu „Rumano”. Ajunge prima dată în Africa Occidentală și Centrală (1923) alături de belgianul Georges Lafitte. În anii ’20 locuiește și publică în Spania, spre finele deceniului fiind tradus (și descoperit) și în România! Se stabilește în țară, se așază la casa lui (1931), devine membru al Societății Scriitorilor Români și începe să scrie despre locurile românești. Călătorește în Africa răsăriteană (1934-1935) și scrie Abisinia (1935), una dintre lucrările de referință și astăzi despre Etiopia, pentru care împăratul Haile Selassie (cu care se va reîntâlni tocmai în 1964) îl numește ofițer și îl decorează cu Steaua Etiopiei. Devine Cavaler al Ordinului Republicii Spaniole (1936), scrie „Spania”, „Argentina” și „Hoinărind prin țară”. Recunoscător locurilor natale, donează 170 de tablouri și 27 de sculpturi muzeului din Câmpulung-Muscel și alte 150 de tablouri și obiecte personale înființând muzeul din satul natal! Spre sfârșitul vieții, apare în publicații pentru copii și tineret și mai realizează emisiuni la radio despre călătoriile sale. De film(e)!

Muzeul era închis: era a doua zi de Rusalii. Am încercat să ne imaginăm interiorul, dar griul necurățat al pereților, geamul spart de lângă intrare și grilajul bine ferecat nu ne-au inspirat! Dar ne-am promis să revenim pentru că drumul e prea frumos, locurile de poveste, iar Piscaniul prin care am trecut ne-a amintit de… Piscu nostru 😊.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.