by Ioana & Călin

Cum se merge de la Vâlcea spre Sibiu, la un moment dat, drumul urcă un pui de deal iar în vârful acestuia, pe dreapta, se zăresc turlele și zidurile de cărămidă ale unei biserici, la concurență cu măsuțele pliante pline cu caș afumat. Oprești, cobori, te apropii și auzi, dintr-odată șuierat de locomotivă și țăcănit de șine. De unde!?

Tocmai de sub mănăstirea ridicată acum 359 de ani, din tunelul săpat și finalizat (1899) odată cu construirea căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1898-1901), a patra legătură feroviară a Regatului României cu Austro-Ungaria, prima (1869) fiind cea prin Suceava – Cernăuți – Lemberg și, bineînțeles, Mizil 😊! Tunelul de doar 34 de metri a rămas unic în țară pentru că inginerul Mihail M. Rômniceanu (1854-1915), așa cum scrie pe placa anunțându-ne că suntem în fața unui monument istoric, deși școlit (și) la Paris, a gândit în stil elvețian trecând prin în loc să ocolească (drept e că nici nu prea avea pe unde…) dâmbul ivit în fața șinelor! Membru corespondent al Academiei Române, absolvent al școlilor de poduri și șosele din București și Paris a proiectat și podul în curbă de la Proieni aflat pe aceeași linie, produs pe Sena la Atelierele Daydé & Pillé, adus pe bucăți și asamblat pe Olt. Inginerul despre care până și Google găsește cu mare greutate informații a fost distins cu Ordinul Carol I în grad de Comandor ca o recunoaștere a faptului că personalitatea sa se numără printre cele marcante în societatea civilă „care au ajuns la un respectabil număr de ani în profesie, care au un rol incontestabil de model în societatea românească și care au adus, la momentul acordării ordinului, un aport substanțial la promovarea principiilor Casei Regale, așa cum sunt descrise în Viziunea pe 30 de ani pentru România”.

            Când vornicul Mareș Băjescu a găsit locul pentru mănăstirea Cornetu mai mult ca sigur că nu i-a trecut prin minte, nici măcar sub forma unui vis, că aceasta va sta în calea drumului de fier care va șerpui pe Valea Oltului spre Transilvania! Altfel, l-a ales bine, pe un delușor situat la poalele muntelui Cornetu, deasupra atât a râului, cât și a drumului. Ușor de apărat de turci, tătari și (mai ales!) de boierii rivali din partida Bălenilor (Leurdenilor), dar și repede de părăsit la mare nevoie, Hermannstadtul cu ale sale zidurile sigure fiind la numai patru ore călare. Perfect pentru a feri de prieteni și a apăra de dușmani! Pisania scrisă în piatră de Albești de un anume popă Stan din Băjești spune că lucrările la fostul schit de călugări, devenit mănăstire de maici cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și al Sfântului Mărturisitor Ioan Rusul, s-au încheiat la 29 august 1666, în vremea lui Radu Leon vodă. Ctitorul se gândise deja la bunăstarea viețuitorilor mănăstirii pe care a înzestrat-o, la 15 martie 1666, cu satul Copăceni, munții Sașa și Cornetu și ocini în Pripoare, Titești și Ostrov. „Oroșan din Câmpulung” și fiu de negustori, vel dvornicul din Băjeștiul Muscelului, un adevărat self-made man pentru vremurile sale, a intrat în lumea bună (și) prin căsătoria cu Maria, neam de Cantacuzini, ajungând până în vârful țării ca logofăt, mare vistier și apoi ban al Craiovei, singurul muntean ajuns mare dregător în Oltenia!

            Patru ani au lucrat meșterii lui Dragomir zidarul pentru a ridica biserica pe locul ales de ctitor și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că l-a ferit de cei puși de rivalii săi să-i ia urma. Forma trilobată originală a lăcașului s-a păstrat până astăzi pentru că zidurile din piatră și cărămidă așezată orizontal au avut la temelie bolovani de munte. Pentru a le face și trainice și frumoase, meșterii le-au ornat cu tencuială, au adăugat o cornișă de cărămidă aparentă în formă de dinți de fierăstrău, rânduri de butoni și o friză de teracotă smălțuită. Deasupra pronaosului stă turnul-clopotniță cu opt laturi, iar deasupra naosului se află turla Pantocratorului ale cărei zece ferestre răspândesc lumina divină. Pisania care amintește cine și când – „Mareș Băjescul Vel Dvornic i suprujnița ego, Mariia, în zilele luminatului Domnu Io Radul Leon Voevod, msța Avgust 29 dni, vă leat 7174”, se află între ancadramentul ușii de intrare și icoana de hram a Sf. Prooroc Ioan Botezătorul. Biserica a fost pictată (1761) în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat de zugravii târgovișteni Mihai și Radu, plus un anume Iordache, plătiți de Alecse căpitan za Loviște, cum zice o altă pisanie, doar că nimic din măiestria celor trei nu a mai ajuns până la noi. Zidurile de incintă din piatră și cărămidă, întărite cu turnuri la cele patru colțuri, au protejat lucrarea ca să rămână reprezentativă pentru patrimoniul arhitectural de secol 17 al Țării Românești.

            Încercări serioase au lăsat urme adânci în hronicul așezământului. Incendiul de la 1808 a distrus aproape de tot biserica și chiliile întrerupând viața monahală până la 1835, când noul stareț Irimah a început repararea clădirilor și picturii murale. Secularizarea din 1864 a trecut schitul, din 1752 metoc al mănăstirii Sf. Pantelimon din București, în administrarea Eforiei Spitalelor Civile. De bun augur, mutarea a adus construirea iconostasului din lemn de stejar (1885) și pictarea în ulei a icoanelor de lemn (1886). Săparea tunelului feroviar a cerut sacrificarea laturilor de vest și de sud ale zidului de incintă și a chiliilor anexe. Reconstrucția ulterioară a făcut ansamblul să arate ca-n „România – natură, clădiri, viață populară”, faimosul album al lui Kurt Hielscher (1933). Tot Eforia, împreună cu Comisiunea Monumentelor Istorice prezidată de Nicolae Iorga, a reparat (1923-1925) cupola turlei și altarul distruse de obuzele căzute în toamna lui 1916. În cea mai recentă renovare (1960), patronată de Direcția Monumentelor Istorice, a fost restaurată și pictura murală. Iar când lucrurile păreau să se fi liniștit a apărut (1979) proiectul (a încă) unui baraj pe Olt, care, dacă ar fi devenit realitate, ar fi dus pur și simplu la demolarea schitului. Din fericire, barajul a fost ridicat, dar câteva sute de metri în amonte, iar schitul, salvat și restaurat, a fost înălțat (1999) la rang de mănăstire.

Locul pitoresc și trecutu-i zbuciumat, trenul scuturând zidurile precum un cutremur de 4-5 grade pe scara Richter (!) și ducând mai departe izul de caș afumat fac vechiul schitul un popas pe cât de surprinzător, pe atât de inspirat: opriți la Cornetu, cu peronul pe partea dreaptă!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.