Tag #legende

CETATEA DE LA COTITURĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Drumul șerpuiește când la vale, când la deal, pe lângă fluviul care parcă s-a răzgândit și nu mai vrea să se verse în Marea Neagră. L-am luat de la Cernavodă, apoi l-am lăsat să se ducă spre Hârșova și am oprit lângă zidul gros, pe un soi de tăpșan parcă mai uscat, cât să nu mă umplu de noroi de la primii pași…

Dunărea mai că roagă, iar istoria parcă imploră să intre-n poze: locurile sunt prea frumoase, iar faptele prea bogate pentru ca să rămână doar amintiri de moment. Am găsit și intrarea ascunsă după un panou care anunță că se fac lucrări de restaurare – bună treabă! De fapt, nu treabă, cât intenție, pentru că deși sunt semne de șantier, nu se văd nici constructori, nici prea multe în urma lor. Dau să intru și aud: „nenea, n-aveți să-mi dați și mie cinci lei?” Mă întorc și văd un băiat mai pirpiriu, dar care se dă bine înfipt în ghete. Îl întreb: „dar ce știi să-mi spui despre locul ăsta?”. Tăcerea care a urmat mi-a dat de înțeles că nu prea multe și am continuat: „dacă ai învăța niște lucruri despre locurile astea, cele întâmplate de-a lungul vremurilor și oamenii care l-au făcut faimos, le-ai putea povesti celor ca mine, care au ajuns până aici… Și ai primi nu cinci, ci poate zece lei!”. Clar, l-am luat prin surprindere dar, după câteva momente de nelămurire, a îndrăznit să-mi spună că „e o cetate romană” și, „oricum, nu prea vine lumea pe aici” s-o viziteze. Sigur, putea să-mi mai spună și că până să vină romanii, pe aici au fost geții, doar de asta-i zice „dava” (iar „capi” ar veni de la „cotitura” pe care o face Dunărea, fix înainte de piscul calcaros pe care se află cetatea – acuma, știm cu toții că pe lângă barză, mânz, viezure și încă niște vorbe, lucrurile sunt tot în curs de lămurire în privința limbii dacilor sau a geților). Revenind, îmi mai putea spune și că satul de acum, parte a comunei Topalu, a fost întemeiat de turcii dobrogeni, prin secolul 18, și că s-a chemat Calachioi – Kale-köy, satul cetății. Iar după ce Dobrogea a intrat în Regatul României, veterani ai Războiului de independență s-au așezat aici, urmați, la începutul secolului 20, de locuitori de lângă brațul Borcea. Cu cetatea romană și de încurajare și-a câștigat cei zece lei, dar tare mi-ar plăcea să știu că l-am inspirat și că a pus ideea în practică.

Dar asta a fost acum 13 ani! Între timp, tăpșanul a devenit parcare, în loc de noroi este asfalt marcat și iluminat, șantierul a fost închis, iar cetatea e bună de explorat. Povestea Capidavei începe cu așezarea geto-dacă pe care Vasile Pârvan a considerat-o capitala lui Dapyx. Romanii au ținut cu Roles (care, astfel, l-a învins, și cu un pic de trădare, pe Dapyx), au ars-o, dar au revenit constructiv în vremurile lui Traian transformând-o într-un castru măricel. Cohors I Ubiorum, apoi Cohors I Germanorum civium romanorum, venite tocmai din Germania au staționat aici. Goții au ignorat eforturile romane și, profitând de bellum Scythicum, l-au distrus. Tot răul spre bine: refăcut în a doua jumătate a secolului III, castrul a găzduit o unitate de cavalerie – cuneus equitum Solensium și o vexillatio Capidavensium. Zidurile groase de doi și înalte de șase metri, consolidate cu șapte turnuri de 11 metri, au dat încredere oamenilor, care s-au văzut locuind într-un civitas, punct vamal și port, într-un territorium Capidavense cuprinzând villae rusticae, vici și pagi. Apare și un C. Iulius Quadratus, princeps loci în Ulmetum și quinquennalis territorii Capidavensis. Cum imperiul trecuse deja la creștinism, Capidava devine și reședință episcopală. Liniștea plină de folos a durat până în a doua jumătate a secolului VI când, pe rând, cutrigurii, slavii și avarii au atacat regiunea și au forțat retragerea romano-bizantină din Dobrogea. Bizantinii vor reveni prin secolele IX-X și vor adăuga un zid de piatră și pământ care să apere bordeiele săpate în cetate. Arheologii au identificat șase niveluri de distrugere și reconstrucție și șapte de ocupare în cei 250 de ani bizantini. Până la 1000 de locuitori, stratiotai (grăniceri) bizantini, locuiau în 100 de bordeie, de 12-16 metri pătrați fiecare, în interiorul fortificației. Atacul pecenegilor (1046/1047), urmat de marea migrație a uzilor (1064) aveau să ducă la abandonarea definitivă a Capidavei.

            Povestea restaurării Capidavei am citit-o acum șase ani și jumătate. Totul a pornit de la buna intenție a Consiliului Județean Constanța (2009) de a reabilita cetatea și a o transforma în atracție turistică, desigur cu bani europeni. A urmat depunerea proiectului la Ministerul Dezvoltării (2010) și declararea acestuia ca eligibil pentru a primi finanțare (2013). Bugetul (15 milioane de euro) a fost licitat tot în 2013 de șase entități și câștigat prin descalificarea a cinci dintre acestea, poate și pentru că au subestimat valoarea proiectului la numai zece milioane. Contractul a fost încredințat în octombrie 2014, șantierul a fost deschis în martie 2015, lucrările fiind realizate pe baza documentației avizate de Ministerul Culturii, prin Comisia LIMES. De aici au început problemele. Prima, circulația banilor pe ruta Europa – Capidava, subiect interesant pentru DNA Constanța. A doua, restaurarea propriu-zisă, oprită în toamna lui 2015: „în cei doi ani, fortificațiile ridicate de Imperiul Roman în urmă cu două milenii au fost mutilate iremediabil sub ochii arheologilor responsabili de șantier. Muncitorii lipeau, cu ciment gri, bucăți albe similare celor de BCA și nu trebuia să fi făcut nici măcar o oră de arheologie ca să îți dai seama că monumentul istoric nu mai semăna cu o cetate, ci cu fațada neterminată a unui bloc uriaș. Orbi în fața desfigurării monumentului istoric, specialiștii trimiși pe șantier de Ministerul Culturii au avizat pe bandă rulantă fiecare etapă a construcției. Lucrările au fost oprite abia după intervenția procurorilor DNA”. Nu că ar fi fost singura „restaurare” tip geamuri termopan pe construcții medievale: cum am putea uita Poarta Sărutului din Târgu Jiu, spălată cu un furtun de apă sub presiune și îngălbenită în urma pierderii oxizilor și a sărurilor de fier, construirea unui bloc de patru etaje pe situl istoric al cetății Tomis sau, cel mai recent, „restaurarea” castrului Arutela (bine că l-am povestit)?

            Am început turul cu Muzeul Capidava care, în esență, prezintă prea puține lucruri despre Capidava! Totuși, de aici am luat biletele și am dat peste Ioan Zoba din Vinț și a sa „Cărare pre scurt pre fapte bune îndreptătoare”! Multe artefacte au fost descoperite aici începând din 1924, dar acestea au fost duse la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, acum închis pentru renovare (sperăm nici atât de lungă, nici la fel de neinspirată precum în cazul fortificației). Am pornit peste o pasarelă spre poarta cetății, am trecut pe sub bolta Porta Principalis (deși „principală”, este foarte îngustă – 2,50 metri, lățimea standard a unui car în antichitate – probabil pentru a fi mai ușor de apărat) și am pășit pe pavajul Via Principalis. Pe dreapta, zidurile unui fost depozit cu vânzare sunt continuate de cele ale încăperilor tot cu rost comercial (având în vedere numeroasele amfore, vase, măsuri și monede găsite). Traversăm pe o altă pasarelă spre zidul estic, unde se află locuințele, două foarte confortabile pentru acea vreme având băi cu instalații de încălzit apa! Zidul mai păstrează urmele incendiilor care au pustiit orașul la finele secolului VI. În colțul de nord-est sunt urmele bazilicii ridicate în cel mai înalt punct al cetății. De aici ajungem la poarta care duce spre Dunăre: lenivodezodedanub e foarte scăzut, ceea ce încurcă dar nu împiedică barjele să circule! Turnul nord-vestic a fost un phrourion, pe platforma sa fiind amplasată o baterie de ballistae, gata să stopeze corăbiile care nu și-au plătit taxele sau care îndrăzneau să ducă oșteni inamici. Trecem pe lângă fosta carieră de calcar, a cărei exploatare a sacrificat această parte a zidurilor, ocolim ciulinii uscați și florile de piatră galben-albastre, ajungem la Principia – vechiul comandament, apoi la horraeum, antrepozitul folosit (uneori drept cazarmă) până în anii de dinaintea retragerii bizantine și încheiem turul tot la poarta principală. Ne-a plăcut!La cotitură am văzut o cetate restaurată tragi-comic: Ministerul Culturii zice că executantul nu a respectat proiectul arheologilor, executantul spune că are aviz și că finanțatorul – Consiliul Județean – nu i-a cerut oprirea lucrărilor, Consiliul zice că i-ar fi cerut dacă Ministerul l-ar fi anunțat că sunt probleme, iar Ministerul spune că le-ar fi semnalat dar nu se cunoaște exact când, cui și cum! Cu gândul că intenția contează, ne-am bucurat amuzându-ne…

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

Rubens van der Gherla

patrimark 1 Comment

Zice lumea tot mai des că nici secunda nu mai e ce-a fost – aud că ajustăm acum și etalonul kilogram! – a venit 2019 peste noi și am rămas cu o amintire restantă de anul trecut. Vânturînd niște poze mai vechi și trasă de mânecă de copil că se pune din nou în mișcare mașinăria Untold, am zis că-i momentul perfect să încalc principiul sănătos „ce poți face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut”. Nu e mâine, sunt deja șase luni de când am descoperit Catedrala Armeano – Catolică din Gherla, care ascunde între zidurile ei vechi o pictură a lui Rubens! Rubens la Gherla… What!?

„Coborârea lui Isus de pe cruce” de Peter Paul Rubens

Da, tocmai la Gherla, iar povestea e fabuloasă, pe alocuri legendară, da’ ce-ar fi fost Miorița fără oralitatea folclorului autentic (cică dacii nu aveau limbă scrisă si, mai ales în spațiul ăsta din afara Carpaților, uite că ne-a salvat de la colonizarea totală. O fi avut Traian o simpatie maximă pentru daci sau pentru cât de cristalin suna limba lor dacă i-a lăsat să-și vadă de-ale lor. Chiar le-a făcut o columnă, iar niște busturi frumoase de-ale lor le-a așezat la loc de cinste la el în sufragerie, în Foro di Traiano, la Roma).

De la Roma înapoi la Gherla, armeni și Rubens: ce caută un Rubens autentic la Gherla? Când o să ajungeți acolo, o să puteți afla întreaga legenda, poate un pic romanțată dar la fel de autentică, de la Ioan Estegar (povestea aici), armeanul-fluviu care se îngrijește de treburile laice ale bisericii și care zice o poveste fără sfarșit… Mă rog, ar putea, dar nici un grup de turiști n-are răbdare decât pentru vreo două ore.

Povestea e cu și despre armeni, cum au ajuns ei la Gherla și, cum s-a întâmplat să pună într-o capelă a bisericii lor o pictură originală a lui Rubens.

Acuma, cum se zice pe la noi, „there is a will, there is a way!”, comerciantul găsește întotdeauna o cale! Storyteller-ul Ioan Estegar începe de la exodul masiv din Armenia, trece prin așezarea armenilor în Moldova și, mai apoi, migrația spre vest via Transilvania, moment în care niște familii au decis să rămână în zona Gherlei de azi, să-și construiască o așezare – Armenopolis și, musai, o biserică.

Mai povestește domnul Estegar despre cum au luat naștere inconfundabilele nume armenești, cam pe modelul numelor din Moldova – Amariei, Apetrei – doar că asocierea nu s-a făcut cu o persoană înrudită, nici cu vreo poreclă – Sucitu, Turcitu – ci cu îndeletnicirea familiei sau a unuia dintre membrii săi (Estegar are veni de la un strămoș care avea în fișa postului să ducă steagul unde trebuie și când e nevoie.).

Catedrala Armeano – Catolică din Gherla

Și cum ziceam, pe la jumătatea secolului 18, armenii au început să ridice în polisul lor o biserică pe măsura bunăstării comunității întemeiate pe priceperea lor de a face comerț și dorința a trăi bine (date fiind circumstanțele). Biserica a fost gata la 1798 dar, parcă, i-ar mai fi lipsit ceva: o pictură frumoasă ca altar. Soarta a făcut ca împăratul Austriei să aibă nevoie de bani pentru a finanța războiul cu Napoleon, iar armenii din Gherla să-i aibă. Destui cât să-i dea și cu împrumut.

N-au negociat cu împăratul vreun ROBOR mai avantajos, ci au cerut un tablou din colecția bogată a acestuia. Armenii au vrut unul cât mai mare pentru a-l așeza, impunător, în altarul bisericii lor și au ales ce-au găsit mai bun în galeria imperială: „Coborârea lui Isus de pe cruce” de Peter Paul Rubens. Împăratul, generos ca orice împărat, dorea să le facă un cadou armenilor, pentru că le-a promis dar și că dădea bine la imaginea Curții și brandul personal. Dar se gandea la ceva mai degrabă simbolic, fără să afecteze prea mult ștaiful colecției. Și Rubensul i s-a părut cam prea valoros…

Armenii au fost invitați să se bucure de ospitalitatea împăratului și să rămână la Curte peste noapte. Așa că s-au ospătat, au băut și au chefuit, iar apoi au dormit bine. La dimineață, când pregătirile de plecare erau în toi, armenii au cerut permisiunea să împacheteze și tabloul doar că gazdele imperiale le-au adus din galerie altul decât cel ales cu o zi înainte! Spiritele s-au încins, s-a jucat un pic de „ ba da, ba nu” până când oamenii Luminăției sale au întrebat „Aber worauf verlassen Sie sich când ne acuzați că v-am schimbat tabloul?” Și răspunsul a venit instant: „Pe semne!” Adică averile nu se fac dacă nu știi să-ți protejezi cum  poți investițiile 😊. Prevăzători, armenii au însemnat spatele Rubensului ales cu o seară înainte… Just in case!   

Adus la Gherla, Rubensul s-a dovedit cam mic pentru a fi expus în spatele altarului mare (o fi ținut împăratul degetele încrucișate la spate) așa că armenii au hotărât să construiască o capelă laterală, pe care au numit-o „Capela Învierii”, în care tabloul și-a găsit locul potrivit. În 1944, trupele maghiare în retragere l-au luat în Ungaria, de unde a fost recuperat în 1952 revenind în România mai întâi la Muzeul din Gherla, apoi la Muzeul de Artă din Cluj și, în fine, din nou acasă, la 22 decembrie 1999.

Dacă la vară ajungeți la Electric Castle sau la Untold sau, pur și simplu, treceți prin Gherla, opriți și vizitați Catedrala Armeano-Catolică pentru a vedea gratis unul dintre cele trei Rubens din România (celelalte sunt la Brukenthal-ul din Sibiu).

Tabloul valorează milioane, dar legenda lui este neprețuită!

Generația Z responsabilă social?

patrimark Leave a comment

Ieri am fost în vizită la Ambasada Sustenabilității, la un eveniment despre receptivitatea Generației Z față de activități de responsabilitate socială. Foarte bun evenimentul!

Dacă e să dăm crezare legendelor urbane că prima impresie contează, apoi în cazul de față se valideaza 100%. Baieții de la Ambasadă au sediul într-o casă veche, pe strada Speranței – cum altfel😊 – impecabil renovată, cu parfum și atmosferă nealterate prin mobilier de birou și lustre via Ikea și Mobexpert.

Picture2

Totul e cu foarte mult gust, așezat pe parchetul vechi și asortat cu stucaturile de pe tavan, impecabil recondiționate. Și, ca să ancoreze parfumul în actualitate, și-au găsit locul pe pereți vizualuri din campania derulată în parteneriat cu Lidl, pentru Anul  Centenar – “100 de romani”. Înrămate discret și așezate la loc perfect să nu le poată ocoli privirea. Casa ridicată în Cartierul Armenesc este una de patrimoniu și face bună vecinatate cu casa Melik, spune-se cea mai veche din București.

Dar revenind la eveniment, acesta a alăturat invitați din mediul academic, susținători ai celor mai notorii campanii de CSR și reprezentanți ai Generatiei Z (tineri între 18 și 24 ani), implicați în proiecte și activități de responsabilitate socială.

Recunosc ca eu am fost acolo pentru rezultatele studiului pe care cei de la Ambasadă l-au ințiat și care mi-au dat dimensiunea interesului general pentru fenomen. Cand vorbim despre responsabilitate socială avem în vedere grija pentru cam tot ce ne înconjoară și are impicații sociale: de la mediu la energie regenerabilă, de la grupuri minoritare la educație, de la sănătate la patrimoniu, de la comunități locale la dezvoltare durabilă.

Așa cum era de așteptat, cele mai recognoscibile zone ale responsabilității sociale sunt “mediul”  – plantam copaci, facem curat în parcuri, din când în când colectăm selectiv – și “educația” – ghiozdane și rechizite pentru copii defavorizați, burse pentru cei supradotați, reducerea  abandonului școlar – adică acțiuni punctuale cu vizibilitate imediată în media și, cum spunea – cu umbră în glas – un invitat: “instantanee cu copii fericiți”.

Gelu Duminică, căci despre el vorbesc, zice frumos despre rolul responsabilității sociale care e ca un roman fluviu, cu multe capitole, cu continuitate și consecventă, cu multe personaje, fără rabat la resurse și timp, cu gândul la generațiile care vin și nu la comunicatul de presă de azi, și mai ales cu rezutate care se văd în timp dar numai dacă tot ce ai făcut e consistent și responsabil.

Eram curioasă, și am întrebat, cum stăm cu proiectele de reactivare a patrimoniului local și integrarea lui în comunitățile locale, în spațiului economico-social, pentru creșterea sustenabilității și dezvoltarea durabilă a acestora. Din păcate, notorietatea este foarte mică, tinde spre zero, deși în această zona sunt proiecte frumoase, cu impact social, dacă e să mă gândesc doar la conacul de la Adunații Copaceni pe care Hospis Casa Speranței l-a reabilitat și transformat într-un centru pentru copiii şi familiile afectate de boli genetice, limitatoare de viață. Și e doar un exemplu.

Cam 10% din populația din mediul urban prezintă interes pentru fenomenul responsabilității sociale. Un apetit mai crescut, dar nu spectaculos, îl are segmentul numit Generația Z (15%). Suntem oarecum ignoranți cu ce se întâmplă în jurul nostru, cu ce lăsăm mai departe generațiilor care vin, avem o responsabilitate limitată pentru ce am primit și ne este azi spre folosire și gestionare.

Așa cum spunea un tânăr al Generație Z, colegii lui sunt preocupati de zona antreprenoriatului stric mercantil și sunt puțin cei care au un mindset format în sensul antreprenoriatului care să aibă și impact social. Tot el găsește și explicația. Ea stă în educație, o anumită formare în familie, cercul de prieteni – pe care el a inceput să îl trieze în ultimul timp și să îi păstreze pe cei care au același mod de a vedea lumea ca și el. Mă gândeam, auzindu-l vorbind, că preocuparea constantă de a ne așeza în bula nostră, chiar dacă ea este extrem de generoasă ca aspirații, e o modalitate de supraviețuire cu efecte devastatoare pentru societate și lumea înconjurătoare.

Și ca bucla să se închidă frumos, am luat un comentariu din sală și l-am așezat lângă conceptul de responsabilitate socială. Spunea cineva, referitor la Genarația Z, că una dintre cele mai evidente caracteristici e nevoia de instant rewards – task-uri scurte și recompense frecvente – total opusă amânării recompensei, gamă în care generația Baby Boomer a fost educată (daca iei premiul I primești bicicletă, când o să ies la pensie o să am timp și de mine, adună bani albi pentru zile negre … vă sună cunoscut?😊

M-am întrebat – doar de dragul discuției filozofice, fără stereotipuri uzuale în minte – și las întrebarea deschisă și pentru voi, în ce gamă se scrie responsabilitatea socială pentru Generația Z când tonul îl dă instant reward?