by Ioana & Călin

Unul dintre drumurile noastre mitteleuropene ne-a purtat acum niște ani pe la nord de Arad, prin Macea către dealurile Șiriei. Fiind zi de sărbătoare, ne-am plimbat prin parcul castelului Csernovics-Karolyi, pe care l-am văzut doar pe dinafară, așa cum am văzut și conacul Bohus, dar am zis că vom reveni și aici.

„Aradul se află în câmpie, pe țărmul de la dreapta al Murășului; se văd însă bine de la Arad cele din urmă dintre dealurile revărsate din Carpați spre marele șes de la Tisa și de la Dunăre, podgoria ce se-ntinde de la Murăș până-n lunca Crișului Alb. Pe subt aceste dealuri, la marginea șesului, sunt înșirate unul lângă altul zece sate înfloritoare, toate românești, iar deasupra satelor, pe coastele înclinate spre meazăzi, sunt vii ce dau vinuri bune, cele mai vestite la Miniș, la Măderat și la Mocrea. Din jos de sate, pe șes, sunt ogoare mănoase. Cam pe la mijlocul podgoriei, în culmea unui deal mai răsărit, se văd de la mari depărtări surpăturile unei vechi cetăți de peatră, de unde ochiul străbate peste șes și peste lunca largă a Crișului până-n zarea albăstrie”. Așa scrie Ioan Slavici, poate cel mai faimos om al locurilor, despre Arad, Podgorie și podgoreni, „oameni cu inima deschisă, totdeauna voioși și doritori de mese-ncărcate… stăpâniți de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu”. Bineînțeles și despre Șiria, satul natal, „cel mai mare și mai de frunte dintre satele din podgorie…”, și locuitorii ei: „fiind mai înstăriți, mai înaintați în cultură și mai sfătoși, podgorenii, aproape numai români, se simt ei înșiși și sunt socotiți și de alții cei mai de frunte dintre românii din partea locului, iar fruntea frunții, adică cei mai de frunte dintre podgoreni, sunt șirienii”. Urcasem la cetatea Șiriei pe când eram în a doua, într-o excursie cu clasa, din care am rămas cu genunchiul umflat după ce-mi scăpase piciorul prin grătarul unei pompe de apă peste care mă aplecasem prea însetat…

 Din Șiria, ca din toată Podgoria, oamenii duceau marfa lor în piața Aradului. Oraș cameral (1702), cu promisiune de a deveni oraș liber regal (1725), Aradul a trăit secolul 18 oscilând zbuciumat, dar ascendent, între ducatul de Modena, căruia i-a aparținut (1732-1740) și mutarea la nord de Mureș, în pusta Zimandului, hotărâtă de împărăteasa Maria Tereza (1776), dar revocată de fiul său, împăratul Iosif al II-lea (1781): „An die Versetzung dieser Stadt solle von jetzt nicht gedacht werden”. Jawohl! Zidurile Vauban au dat bază solidă creșterii, iar arădenii au cerut din nou (1795) rangul de oraș liber regesc, pe care aveau să-l obțină (contracost – 200 de mii de florini!) după 39 de ani! Timp în care meșteșugarii și negustorii și-au văzut de treburi aducând orașului bunăstare și stare bună. Arădenii mergeau la teatru (ridicat de Jacob Hirschl pe banii săi, dar cu aprobarea împăratului, 1817), se preumblau seara la lumina felinarelor cu ulei (1828), făceau politică la clubul de la cazinou (1830), trăgeau la țintă în cadrul Societății Civile de Tir (1831), mergeau la Conservatorium der Gesellschaft der Musikfreunde (1833), citeau știri în Arader Kundschaftsblatt (1837) sau Aradi Hirdető (1840), audiau concertele lui Franz Liszt (1846) sau Johann Strauss fiul (1847) și luau trenul către Szolnok (1858), Alba Iulia (1868) sau Timișoara (1871). Sfertul de secol al primarului Gyula Salacz a făcut din Arad unul dintre cele mai dezvoltate economic și social orașe ale Imperiului. Lumea descoperise că piața și viața nu pot merge bine fără ca mărfurile, serviciile, capitalurile și, mai ales, oamenii să circule. Cât mai ușor, mai exact liber.

Mai știa lumea că după atâta umblat prindea bine o masă bună, stropită cu vin ales. Cele trebuincioase, mai ales cadarca de Miniș sau mustoasa de Măderat, ajungeau cu carele în piața mare. Prea greu, și-au zis cei care au fondat Societatea pe Acțiuni Transporturi Feroviare Arad-Podgoria (1896), cu capital strâns mai ales de la proprietarii viilor din Podgorie. Oameni de afaceri din Arad și Budapesta au primit în concesiune pe 90 de ani construirea și exploatarea căii ferate dintre Arad și podgorii, prin Societatea pe acțiuni a căii ferate motrice de interes local Arad-Podgoria (1905). Berlinezii de la Henning & Hartwick s-au apucat de treabă (11 decembrie 1905) și, doar unsprezece luni mai târziu, au trecut probele tehnice, ceea ce a permis darea în exploatare (30 noiembrie 1906) a celor trei secțiuni în lungime de 58,4 kilometri: Arad – Ghioroc (22,3), Ghioroc – Pâncota (22,2) și Ghioroc – Radna (13,9). Automotoare pe benzină și vagoane făcute la Arad, la fabrica Johann Weitzer duceau călătorii, iar locomotive cu abur trăgeau vagoanele de marfă. Randamentul modest al tracțiunii pe benzină a adus în atenție electrificarea liniei (1910). Werner von Siemens testase primul tren electric la Expoziția Industrială (Berlin, 1879), berlinezii circulau pe prima linie electrificată în Gross-Lichterfelde (1881), la Brighton (1883) se făcuse trecerea de la tramvai la tren, iar la Viena (Mödling-Hinterbrühl) alimentarea era prin fir suspendat (1883). Trenuri electrice circulau și în SUA, Ungaria, Elveția și Italia. Electrificarea s-a făcut între două primăveri (1911-1913), trenurile electrice pornind la 10 aprilie 1913.

Repede și bine se lucra pe atunci: proiectarea și construcția se făceau în cel mai scurt timp, iar rezultatul… dura! Între 1913 și 1991 au circulat 15 automotoare Ganz-Danubius fabricate la Budapesta, dotate cu patru motoare de 375 V (45 CP) capabile să prindă 45 de kilometri pe oră și având 48 de locuri (clasa I), care au tractat 22 de vagoane de călători (clasa a II-a, cu 55 de locuri) și 29 de vagoane de marfă. Curentul era generat de instalația de 1500 V din depoul Ghioroc. Până în 1965, linia (a opta din lume și prima în Europa de Est!) a fost singura electrificată de pe teritoriul României! Dacă Societatea Anonimă a Căilor Ferate Electrice Arad-Podgoria a administrat-o bine în perioada interbelică, CFR-ul, care a preluat-o în urma naționalizării (1948), n-a părut prea interesat de Săgeata Verde. Care nu și-a mai găsit loc nici în planurile de dezvoltare urbană a Aradului: în 1964, a circulat numai până la marginea cartierului Micălaca, apoi doar până la combinatul chimic din Vladimirescu.

Rămasă stingheră în piața Podgoria, frumoasa clădire a Gării Electrice a fost pur și simplu demolată la finele anilor 1970. CFR a cedat șinele degradate și vagoanele neîntreținute IJTL Arad (1982), care a înlocuit trenul electric (1983) cu tramvaie cehoslovace Tatra, al căror design a amintit de anii art nouveau ai începuturilor liniei, dar și cu cele românești Timiș, prea cubiste și tare zgâlțâitoare, anticipând finalul ei… Din 30 septembrie 1991, pe vechea linie se mai poate merge, acum și cu tramvaie second-hand nemțești, de la Piața Podgoria, prin Vama Micălaca, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir și Sâmbăteni, până la Ghioroc.

Peste muzeul Săgeții Verzi din Ghioroc am dat, așa cum ni s-a mai întâmplat de o grămadă de ori, survolând harta Google pe ruta pe care urma să mergem la început de iunie. Am sunat la numărul de telefon găsit aici și, surprinzător (pentru că am avut experiențe cu numere greșite sau inactive), ne-a răspuns cineva că, da,  putem vizita muzeul! Intrarea am nimerit-o din a doua încercare, lanțul cu lacăt de pe poartă derutându-ne un pic. Ne-au întâmpinat o doamnă foarte amabilă și cățelul ei, care ne-au poftit să intrăm în depou. Pe panourile de lângă ușă apar detalii despre istoria trenului electric. Lipsesc anii (!?), dar am completat de pe Wikipedia 😊. Înăuntru, pe patru rânduri, vagoanele care au mai rămas.

Câteva restaurate, scoase pe șine o dată pe an – nu mai des, pentru că nu mai îndeplinesc standardele de siguranță în circulație. Altele, verde închis, culoarea pe care am prins-o în copilărie, când ne jucam cu gașca între cele două depouri, cel de locomotive și cel de tramvaie. Am urcat în vagoanele centenare: clasa I și clasa a II-a, fumători și nefumători, sobe pentru încălzire iarna, toalete la mijloc. Mecanicii conduceau din picioare, ceea ce putea fi obositor. Tare ne-ar fi plăcut să putem cumpăra o carte despre istoria căii ferate Arad – Podgoria, un mers al trenului electric, un bilet de tren sau un chipiu de mecanic, eventual de boactăr 😊. Darmite să putem călători de la Ghioroc până la Vilagășul lui Slavici! Ne-am mulțumit cu povestirile doamnei care ne-a însoțit și fotografiile pe care le-am făcut. Cu siguranță, Săgeata Verde ar merita mai mult!

            „Când întâlnești în calea ta un român să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Jó napot!”, iar neamțului „Guten tag!” și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față de cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. E una dintre învățăturile mamei pe care și-a amintit-o Slavici, despre esența traiului și propășirii, ajunsă din Podgoria Aradului la noi cu Săgeata Verde.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.