by Călin si Ioana

Mergem la mare de când lumea iar „lumea” a început, desigur pe litoralul românesc, în 1899, atunci când un vizionar de-a dreptul a socotit că limba de nisipământoasă dintre ghiolul plin de nămol însănătoșitor al lui Tekir și Marea mai mult verzuie decât Neagră poate încânta, relaxa și, după caz, face bine turistul.

Să tot fi fost secolul 20 fără un an când boierul Ion Movilă, coborâtor din neamul care a dat până și domnitori ai Moldovei, a deschis aici primul stabiliment pentru cei veniți la mare, la soare, fie ca să adauge valoare la nămolul care deja începuse să devină faimos, fie doar de dragul clipelor înbrizate savurate după o sesiune cu aerosoli. Apoi, boierul a cumpărat și revândut parcele celor dornici să-și aibă propria vilă la mare fondând vilegiatura în stil românesc – dând o tură până la vilă, eventual în weekend 😊, pe modelul revalidat o sută de ani mai târziu la Corbeanca. Statuia ridicată în memoria sa spune exact despre cum relaționăm cu patrimoniul și istoria (după ce ne asigurăm că sunt ale noastre, altfel…): se află în parcul stațiunii care i-a purtat numele, central, să poată fi zărită din toate părțile; ștearsă de praf, are numai treptele crăpate și gărdulețul cu început de rugină, dar străjuiește hotelul, alterat pe ici, pe colo, aflat, totuși, în renovare…

Cum bine scria Expresul comercial la 1913 în a doua sa pagină, ,,îndrăzneața întreprindere a lui Ion Movilă prin clădirea de băi și a unui mare hotel în mijlocul unui câmp s-a transformat într-un mic orășel, cu vile frumoase, parcuri, grădini care atrag un număr mare de turiști din țară și străinătate”. Vilele frumoase și confortabile ridicate una după alta, deja vreo 450 la 1939, puteau primi zece mii de turiști sufocați (de atunci!) de căldura orașelor, dispuși să plătească între 1500 și 5000 de lei pe lună. În cea mai mare parte, acestea sunt și acum în picioare: unele renovate, altele în curs și, încă destule, într-o stare mai mult sau mai puțin părăginită.

Cele de familie musai bună, aveau și piscină: ce plăcut trebuie să fi fost ca după cafeaua cu croasante împlinite cu gem de smochine să vină baia în mare de dinaintea prânzului, urmată de limonada rece sorbită la marginea piscinei și citirea ziarului la umbra iederei învăluind balconul aflat în bătaia soarelui apune.

Pe plajă, lume felurită! „Oamenii au lepădat hainele și încălțămintele lor citadine, au uitat de viața trepidantă a orașelor și au pășit la o viață nouă în aer liber, ale cărei binefaceri cuprind pe toți deopotrivă. Pe plaja de la Movilă găsești astăzi pe nisipul fin și auriu atât pe studentul sărac, cât și pe marele comerciant, pe ministrul sau pe comandantul de corp. Amestecați prin mulțime, am zărit pe d-nii: ministru Nistor, Abdulah Suphy Bey, ministrul Turciei la București, N. N. Săveanu, președintele Camerei deputaților, precum și alte multe personalități, care au dat acestei localități blazonul unei stațiuni snobe” scria Dimineața în iulie 1934. Trei ani mai târziu era mai curat și mai sigur: se aducea la cunoștința publicului că stațiunea era lipsită de malarie (azi, DSP ne-a anunțat că putem face baie pe plajele din Vadu și Corbu, e-coli fiind în limite rezonabile), iar în urma plângerilor locuitorilor și vizitatorilor, jandarmii din tabăra învecinată o păzeau peste noapte…

Seara se ieșea la cazinoul construit cu șapte milioane de lei de fiul lui Ion, Sever Movilă, inaugurat în 1935 pe promenada stațiunii devenită Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, care stătea aici vara în apartamentul rezervat la Hotelul Movilă, de unde ajungea la mare printr-un tunel care ieșea direct sub faleză. Urmau cina la restaurantul cu orchestră, cafeaua cu ciubuc la cafenea sau barul american și una sau mai multe rotiri, nu musai norocoase, în sălile de joc de la etaj. „L-au mâncat lupii, domnule! Lupii și escrocii…” spune cu năduf omul care trece în timp ce pozăm ce a rămas din clădirea Art Deco, povestea mai degrabă tristă a acesteia, dar și proiectele de restaurare ale acestuia despre care se poate citi pe peretele nordic.

Donată statului în 1945 și rămasă în grija acestuia până în 1990, clădirea s-a degradat continuu fiind închisă în 1997. Structura de rezistență a fost consolidată în 2007, iar alunecarea falezei a fost stopată în urma lucrărilor Primăriei din 2022. După cei șapte ani ai procesului de revendicare, câștigătorul procesului a propus demolarea (!) sau vânzarea… Actualul proprietar este dispus s-o doneze… statului român (din nou!?), primăriei Eforie (care întârzie cu modificarea PUZ-ului), unui fond de investiții sau oricărui potențial investitor având capacitatea financiară să salveze bătrânul cazinou susținând unul dintre proiectele propuse. Până atunci, cu numai 20 de lei, cine vrea se poate da zece minute în toate jucăriile, poate închiria clubul sau terasa sau poate veni cu o propunere viabilă…

Nămolul vindecător cu reputație mondială și plaja întinsă până spre Tuzla aduceau „sezoniști” și „pleziriști” din toate colțurile Europei – Germania, Austria, Ungaria sau Franța, dar mai ales din Cehoslovacia și Polonia. Aceștia se bucurau de confortul și amenajările oferit de vilele sau hotelurile proprietarilor privați și îmbunătățirile continue – curățenie, siguranță, alimentare cu electricitate (generată de uzina de 300 de cai-putere a societății Movila Techirghiol) și apă (inițial adusă de la Constanța, apoi răcită și vândută cu 2 lei sticla), întâmplate cu implicarea primăriei conduse de însuși rectorul Universității din București, profesorul Gheorghiu! Cum scria, tot în vara anului 1934, Universul remarcând progresul adus de ceea ce numim azi parteneriat public-privat, „dacă și activitatea edililor acestui oraș ar fi pe jumătate atât de laborioasă ca acea a d-lui Sever Movilă, desigur că progresul acestei stațiuni s’ar face cu pași repezi”.

După 1945, Carmen Sylva burgheziei interbelice a devenit Vasile Roaită-le proletariatului și, regresiv, a cedat prima poziție Eforiei Nord, apoi noilor corpuri astral-litorale apărute până-n buza Mangaliei devenind, sub numele Eforie Sud, Cenușăreasa Mării Negre românești… Ca să ne amintim partea muncitorească, dar și de partidul unic sau multiplicat, în drum spre casă am oprit la cină tocmai în Lehliu… La Partid, cârciuma care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată restaurant! Unde am avut nevoie de ceva vreme pentru a-i citi Meniul de făurire a Societății Gastronomice Multilateral Săturate, a ne exprima deplina adeziune la măsurile de toate felurile cuprinse și a ne limita, cu mare greutate, la doar câteva dintre prevederile sale: supa de usturoi (în pâine sau numai în farfurie) și cea de mazăre-ncremată, tuslamaua regală, rasolul de șalău, ceatalul cu mămăliguță și șnițelul cu cartofi picanți al bucătarului … Abia-am ajuns acasă că ne-am și pus pe scris…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.