by Călin&Ioana Vegheș

Povestea lor a fost scrisă prima dată de Sükrüllah bin Sehab-ed-din Ahmed și așa am aflat de zidurile ridicate pe Dealul Gras. Șase secole mai târziu le vedem restaurate, iar istoria lor readusă la viață. Dacă arheologii vor descoperi și urme de usturoi, busuioc, pătrunjel, parmezan, ulei de măsline sau muguri de pin, atunci vom ști sigur că ele au fost ridicate din banii strămoșilor lui Cristofor Columb…

Dobrogea, Dobrogea… Praful și mărăcinii, vântul de stepă, chipul teluric și generos al fiicei de rege get și dansatoare tătăroaică, așa cum le-a văzut și simțit cu stiloul Geo Bogza, ademenesc.

De-ar fi vorba numai despre frumusețea locurilor, ai putea sta oriunde, iar de acolo să începi să explorezi. Căci, odată ajuns, călătorul se transformă într-un explorator care descoperă și se lasă încântat de locuri, lucruri și oameni. Și cum orice drum pornește de undeva, punctul de start contează.

Am plecat mai dinspre nord, de lângă Tulcea, de la ieșirea din Somova spre Issacea, unde se află Casa Varvara. O alegere ins-pi-ra-tă: un loc frumos, cu pelicani veniți la aterizare pe Dunărea învecinată plină de pește, unde se doarme bine în camere primitoare și confortabile și, esențial, se mănâncă gustos și sănătos feluri făcute acasă și in casa îmbinate într-un delicios potpuriu culinar româno-italienesc.

• 

Îți vine să tot stai, nu să pleci, dar Dobrogea te cheamă.

Așa că după un mic dejun pur și simplu savuros ne-am amintit cu ce-i șade bine călătorului și am luat-o în tihnă spre Sarichioi cu gândul să ajungem, în sfârșit, la cea mai faimoasă cetate medievală din aceste părți. O oră de mers lejer printre eoliene și floarea soarelui, pe un drum bun, care face legătura între Marele Fluviu și Marea Neagră, relaxează și încântă pe deplin.

Agighiol și Sabangia spun că suntem pe un tărâm în care s-au amestecat neamuri și culturi, iar rezonanțele turcești și tătărești, foarte sonore, prezente și potrivite cu ce vedem. La vreo doi kilometri de sat, pe Dealul Gras – un dâmb masiv de calcar jurasic care stă deasupra lacurilor Razim și Babadag – strălucesc în bătaia soarelui zidurile cetății Enisala, ridicate de bizantini, întărite de genovezi și întreținute de turci, câtă vreme le-au păsat. Cum harta și-a tot împins centrul de greutate înspre vest, Enisala, Dobrogea, ba chiar și Marea Neagră au ajuns tot mai la periferie, cu toate cele care decurg de aici…

• 

Anii cei mai buni ai cetății au fost în cei în care, în cursa pentru supremația comercială cu venețienii, pisanii sau amalfitanii, genovezii au navigat până după Bosfor pentru a-și clădi propriile contoare.

Perla prosperei rețele pe care au creat-o începând cu il fondaco deschis, încă la 1155, cu voia bazileului Bizanțului, în Pera Galatei, a fost Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), rămasă în istorie mai puțin ca punct-cheie pe Drumul Mătăsii și mai ales ca loc din care a început marea epidemie de ciumă în Europa (1347).

Mai puțin port și mai mult fort, cu ziduri groase de trei și înalte de 6-7 metri, Enisala, menționată în portulane ca Bambola sau Pampulo, a supravegheat ruta corăbiilor genoveze încărcate cu mărfuri aduse din îndepărtata Asie pentru obrazele subțiri dar cu stare ale Europei. Misiune de care s-a achitat fără probleme, cumva chiar plictisitor, în tot acest timpul neîntâmplându-se nimic spectaculos sau măcar demn de reținut de către istorici sau birocrați.

• 

La sfârșitul secolului 14 cetatea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân dar, după ce Bizanțul a căzut sub Mehmet Cuceritorul (1453), turcii au avansat tot mai mult spre nord și au ocupat-o împreună cu pământurile din jur. Sufocată și de nisipul care a colmatat ieșirea spre mare, aflată în afara drumurilor comerciale și a intereselor militare, vechea cetate Yeni-Sale, devenită „noua așezare” măcar după numele turcesc, n-a mai contat, drept pentru care a fost lăsată în plata condițiilor schimbătoare ale vremii și vremurilor.

Noroc cu Uniunea Europeană și programul ei operațional pentru… pescuit, care a oferit fondurile cu care Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea a putut s-o restaureze. Așa ne putem bucura acum de bastionul zvelt al porții principale, de măiestria meșterilor bizantini și islamici oglindită în frumoasa oarbă dublă a turnului de poartă, dar și de peisajele schițate de plauri, stâncării și stufărișuri, atât de dobrogene…

• 

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.