by Ioana&Călin

Am luat carte cu carte pachetul abia sosit de la anticariatul online curios să văd ce-am (mai) comandat. Am deschis și „Însemnări de călător. Reflecții de scriitor” a lui Cezar Petrescu. Cel cu „Ultima noapte…”? Nu, celălalt Petrescu, cu Fram, ursul polar 😊. Și m-am blocat…

„Tovarășului Bogdan, Președintele Sfatului Popular al raionului N. Bălcescu, din partea autorului Cezar Petrescu 27 Sept 959. Bușteni”. Am citit de câteva ori textul scris cu cerneală albastră pe pagina de gardă a cărții apărute la editura Cartea Rusă în 1958. M-am întrebat de și mai multe de ori: o fi autentic? Păi dacă scrie „din partea autorului”, care nu poate fi decât cel de pe copertă, atunci este! Pentru 5,99 lei (!) obținusem autograful celui pe care, în ciuda unei opere literare și gazetărești vaste, cei mai mulți l-am cunoscut mai ales ca autor al poveștii lui Fram. Și cartea? Scrisă după trei vizite (1946, 1956 și 1957) făcute în URSS este „cartea unui contemporan fără partid, dar nu în afară de pasiunea intelectuală de a pătrunde zvîrcolirile și aspirațiile veacului cu care a crescut și în care s-a format; după ce în patria sa a asistat la regimul a patru monarhi și a două dictaturi, a trăit pe băncile școlii răscoala țărănească din 1907, a trăit oroarea a două războaie mondiale; iar dincolo de hotarele țării, în patru decenii, a străbătut în nenumărate voiajuri continentul european de la marea Baltică pînă la capul Matapan, de la Edinburgh pînă la Malta, de la capul Finister pînă dincolo de Volga, în lung și în lat, pentru a cunoaște și a compara popoare, regimuri politice, condiții geografice și istorice, regimuri și stări sociale, etape de civilzații și cultură cu a lor pecete de specific național…”. Este o carte scrisă onest dar în context.

            Și scrisă ușor pentru că gazetarul Cezar Petrescu a fost cel puțin la fel de bun condeier ca scriitorul cu același nume, care, cu două decenii mai devreme, povestise cu aceeași pasiune intelectuală despre trei dintre cei patru monarhi. Talent a avut cu siguranță, iar faptul că a învățat română cu Nicolae Apostol, profesorul care l-a educat un deceniu mai devreme pe Sadoveanu (unicul căruia avea să-i dedice un roman), a contat decisiv pentru viitorul literator venit pe lume în Hodora Cotnariului. Școlar în satul natal, licean la Roman și bacalaureat la Iași (1911), a pornit pe calea Dreptului luându-și licența în domeniu (1915). Debutul gazetăresc în Facla (1912) să-i fi schimbat calea? Sau oportunitățile oferite de o Românie Mare și la propriu și la figurat? Cert e că potențialul om al legii s-a transformat în gazetar, nuvelist și romancier: dreptul a pierdut posibil un mare jurist iar literatura a câștigat cert un mare scriitor! Iașul, Cernăuțiul și Clujul au pierdut și ele în fața Bucureștiului. „Scrisorile unui răzeș” (1922), premiate de Academia Română și Societatea Scriitorilor Români, deschid lista zecilor de volume publicate. Marea ambiție a celui pornit din partea țării care a dat limbii și literaturii române mari cronicari și povestitori a fost să scrie cronica veacului în care și pe care l-a trăit. „Îndeletnicirea scriitoricească am socotit-o întotdeauna unica-mi rațiune de existență, unica justificare a trecerii mele prin viață”.

În prefața romanului Plecat fără adresă (1932) și-a declarat misiunea, care „articulează ciclic toate celelalte romane concepute: Întunecare și Calea Victoriei; Comoara regelui Dromichet și Baletul mecanic; Simfonia fantastică și Greta Garbo – cele în lucru: Oraș patriarhal și Aurul negru; Apostol și Cadavrul; 1907 și Taina a șasea” și și-a expus viziunea: „În toate aceste romane, ideile timpului, problemele timpului, aspirațiile timpului, ascensiunile și năruirile timpului, suni înregistrate parțial, fără premeditare, în măsura în care ca și în viață, personagiile existau și în funcția lor socială, angrenate în realități depășindu-le”. Al șaptelea ciclu, despre secolul 19, a rămas neterminat. A voit și a știut că „opera sa de romancier poartă pecetea epocei” și că „reprezintă aportul său particularist în marea universalitate”. Strălucește cu „Întunecare” (1927-1928), obține premiul național pentru literatură (1931) și dă lovitura cu trilogia despre Eminescu (1935-1936). Din onorariul încasat pentru aceasta cumpără casa familiei avocaților Elena și Dionisie Hobilescu din Bușteni – locul liniștit, departe de orașul devenit „Capitala care ucide”. Îi adaugă un etaj și se mută aici în 1937. Scrie, conduce oficiosul regal România și România literară (ambele închise în 1940). Scrie și după 1945, ia Premiul de Stat pentru dramaturgie (1952), primește Ordinul Muncii clasa I (1954) „pentru merite deosebite în domeniul creației literare” și intră în Academia Română (1955).

Casa devine muzeu memorial la 17 decembrie 1967, la șase ani după moartea sa, ca „donație din partea moștenitorilor scriitorului: Florica – soție, Ștefania, Aurelia, Smaranda, Silvia – surori, Virgiliu – frate”, cum scrie pe placa memorială. Sunăm la ușă, ni se deschide în câteva minute, cumpărăm biletele și broșura de prezentare (foarte utilă!), plătim taxa foto și suntem gata să vizităm. Horia, Cloșca și Crișan, împietriți de Oscar Han, ne întâmpină în antreu. E trecut de ora prânzului, așa că depășim sufrageria. Biroul de primire ne primește cu un… „Nu intrați” pe fond roz. Nici „nu atingem”, cum scrie în mai multe locuri, și ne retragem la etaj precum scriitorul când mergea să lucreze. În biroul de iarnă îi descoperim universul: masa de lucru, fotoliul confortabil pentru cernut gânduri, uneltele de scris, scrumierele, ibricul de cafea, servieta și pălăria. Apoi camera gazetarului, cu colecția de ziare și reviste în care trebuie că apar și articolele publicate în Adevărul, Bucovina, Curentul, Cuvântul, Dimineața, Gândirea, Hiena, Țara Nouă sau Voința. Vizavi, biroul (original, din 1928) adus de la Avereștii de Vaslui, unde mai că era să se așeze. Plus biblioteca cu cele 2000 de cărți, multe în franceză, un loc aparte fiind dat operei eminesciene, sursa de inspirație pentru trilogia pe care i-a dedicat-o și care l-a adus aici! Pe veranda transformată în birou de vară se află, neîncheiat, ultimul articol – „După dezbateri, faptele”.

Desenele țesute ale covorului ne îndreaptă privirile și pașii înspre biblioteca mare. Cele peste zece mii de volume sunt dovada pasiunii pentru cuvântul scris. Cărțile și covoarele, casa și Caraimanul care se zărește spun totul despre scriitorul care, primind ce i se cuvine Cezarului, a manuscris despre lumi și vremuri.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.