Călin&Ioana

Ialomița vine de sub Vârful Omu, caută Dunărea și îi dă apele după vreo patru sute de kilometri și ceva. Cândva, la gura de vărsare a Nilului Bărăganului în marele fluviu se afla un Oraș care a înFlocit, pardon 😊, înflorit de pe urma negoțului cu de toate, iar apoi s-a făcut una cu pământul…

Râul despre care a scris însuși părintele istoriei, Herodot, țâșnește dintr-o cascadă sub privirile împietrite ale Sfinxului și Babelor din Bucegi, o ia zglobiu la vale către Turnul Chindiei pentru a-și liniști transhumant înaintarea în ritmul oilor care știu că mai e cale lungă până la pășunile grase, numai bune de iernat, ale Dobrogei. Vechiul Naparis a devenit Ialomița după ce slavii veniți și așezați în zonă au remarcat galben-maroniul apei dat de argila multă a pământului, care i-a făcut pe oieri să-i spună Gălbinița sau Galbenul, iar pe Cezar Bolliac să se întrebe „cine poate zice că Ialomița nu este cea mai galbenă gârlă ce avem în țara noastră?”. Astăzi vorbim despre Coridorul Ialomiței, care întocmai ca la noi, începe imprecis geografic după Mănești, pe… Prahova (?), pentru a deveni cu adevărat al Ialomiței abia după ce aceasta scapă din lacul Dridu și se îmbogățește, la marginea satului Patru Frați, cu apele Prahovei.

Porniți cu veselie de dimineață, am lăsat în urmă Lupăria, Siliștea Snagovului și Gruiu (tare frumos Ilfovul: dacă nu i-ați bătut drumurile mici, faceți-o pentru că o să vă mire tare plăcut ce veți vedea) și am trecut Ialomița încolo, spre Nuci. Apoi am luat-o spre Târgul Fierbinților, unde am ajuns după ce-am trecut râul încoace și am rezistat curiozității de a vedea casa lui Celentano, de a poposi la Oaie sau a bea ceva musai rece la barul lui Bobiță… Poate data viitoare. Deja în județul riveran, am făcut dreapta la Coșereni pe un drum nou-nouț care ne-a dus prin Condeești – reamintindu-ne de concertul SoNoRo din curtea conacului Chiroiu 😊 – și Orezu, prin mijlocul Bărăganului, către Ciochina înainte de care, pentru că non c’e due senza tré, cum ziceau strămoșii noștri romani 😊, am mai trecut o dată râul. Și de aici, întins, către Piua Petrii de pe hărțile României interbelice sau Giurgeniul de astăzi pentru a traversa Dunărea spre Vadu Oii.

Am parcat chiar în fața punctului muzeal care expune într-o singură încăpere, accesibilă în schimbul a numai doi lei, câteva obiecte găsite pe șantierul arheologic deschis încă din 1975 și care mai funcționează: se mai sapă, se mai găsesc artefacte, se pun în cutii și se trimit la Slobozia unde vor putea fi văzute după ce se încheie renovarea Muzeului Județean. Dincolo de așteptări, am dat peste două cărți: pe cea despre conacele și castelele ialomițene am căutat-o imediat cum a ieșit de sub tipar dar am găsit-o abia aici; cea de-a doua, cuprinzând note istorico-arheologice despre Orașul de Floci din secolele 15-18, ne-a lămurit mai mult despre locul nașterii lui Mihai Viteazu! Interesant cum rânduiesc istoria și geografia lucrurile: voievodul care, din mila lui Dumnezeu, a pus laolaltă Țara Românească, Ardealul și toată țara Moldovei a venit pe lume în aval pe Ialomița, iar capul său și-a găsit odihna în amonte, la Mănăstirea Dealu, lângă Ialomița…

Documente și hărți amintesc Târgul de Floci în secolul 15, dar acesta trebuie să fi existat anterior. Martin Gruneweg, scrib și contabil al unui negustor armean din Liov, scria în 1584: „orașul Flocz este un oraș bun și relativ mare, care se află lângă Dunăre, într-o câmpie deschisă, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră și, în spatele orașului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră”. Era așezat pe vechiul braț al Ialomiței, pe 12 grinduri legate prin poduri plutitoare, fiecare cu locuințe (peste 350) cu două sau trei încăperi, curte și grădină, biserică și cimitir. Erau ateliere în care se făceau lucruri trebuincioase și dughene în care acestea erau vândute. Peștele de Dunăre, simbolul orașului, făcea furori la Brașov, iar oile și lâna plecau de aici spre Orient. Două secole mai târziu (1781), Georg Lauterer amintea de „micul râu ce e din Țara Românească, Ialomița, pe care este așezată la depărtare de aproximativ o milă de marele târg românesc, Floci… Era foarte înfloritor, dar noi nu i-am mai găsit decât numele…”.

Soarta n-a fost deloc amabilă cu acest oraș de graniță aducând parcă a Veneția, aflat prea aproape de prea mulți neprieteni. Ștefan cel Mare l-a incendiat la 1470, iar la 1594 însuși Mihai Viteazu l-a trimis pe Albert Király să alunge turcii peste Dunăre și, dacă tot a trecut pe acolo, să-l mai ardă o dată… L-au mai atacat și, bineînțeles, ars tătarii și polonezii, l-au mai jefuit și tâlharii și pirații de pe bălțile învecinate, iar războiul ruso-turc din 1768-1774 i-a alungat și pe ultimii locuitori care s-au încăpățânat să repună cărămidă peste cărămidă. Daniile domnilor Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la Matei Basarab, către mănăstiri precum Cozia, Căldărușani, Cotroceni și altele l-au secătuit de toate cele care l-ar fi lăsat să existe, ceea ce a făcut ca orașul să dispară până și de pe hârtie în aprilie 1824, când arhimandritul mănăstirii Mărcuța a dat în arendă logofătului Nicolae și ce-a mai rămas din moșia Orașului de Floci… Atlantida Valahiei, singurul oraș medieval peste care nu s-a ridicat unul modern, așteaptă să fie redescoperită 😊.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.