By Ioana&Călin

Mai aveam două escale: o cafea la Safari Village și un city tour. Cafea n-am mai băut, dar am făcut un pic de safari prin village-ul de pe strada Turiștilor. Fain, poate o să și înnoptăm cândva. Zece minute mai târziu ajungeam la intersecția cu oficiul poștal al orașului cândva capitală a pământurilor dintre Dunăre și Mare.

Ieșiți pe poarta cetății dobrogenoveze, am privit spre stânga, lacul Razelm și Marea Neagră, apoi spre dreapta, lacul Babadag și orașul omonim. Abia dacă se zărea panglica asfaltată ducând către el, dar știam că pe acolo ne era drumul. Trecuserăm pe lângă eoliene și lanuri de floarea soarelui prin Agighiol, Sabangia și Sarichioi, poate pe urmele lui Ibn Battuta, și mergeam spre încă un colț din Dobruca turcească. Am parcat la umbra teilor de pe strada Republicii și am inspirat aer de Sinaia Dobrogei, cum i-a zis Ion Simionescu inspirat de Coiun Baba (tatăl Oilor), Sultan Tepe (dealul Sultanului) și Ianik Bair (dealul ars), dealurile din jur. Câte știam despre Babadag? Puține… Auzisem de batalionul de infanterie marină, singurul din țară și unul dintre cele mai dure locuri în care puteai face armata înainte de ’89. Acum a avansat Regiment, 307 „Heracleea”. Știam de Granitul Babadag, echipă ale cărei scoruri, ca și pe ale celorlalte din cele 12 (!) serii de Divizia C, le citeam luni în „Sportul” (când îl prindeam la chioșc). Încercam să-mi imaginez cât s-ar fi terminat meciul cu Vagonul meu știind că ne puteam întâlni cel mult în Cupa României. Vag, ne-am adus aminte de una dintre cele 22 de fabrici de zahăr pe care le învățasem pentru admiterea la ASE, și una, și cealaltă rămase în secolul trecut… Și iată-ne în miezul zilei, pe axa centrală a orășelului de pe Tabana venind de la vreo tăbăcărie care a făcut târgul faimos sau de la smochinii care creșteau și probabil mai cresc pe aici. La parterul unui bloc cubic-socialist-urban ne-a apărut… Perfecta în materie de uz casnic, menaj, papetărie, birotică, librărie, împrumuturi, exchange și amanet.

Babadag intră în istorie cu „satul nou”, Vicus Novus, menționat la 178 d.Hr., dar așezat pe fundații hallstattiene mai vechi de o mie de ani. Avarii îl scot (587), dar cei zece mii de turci conduși de Baba Saltuk Dede îl reintroduc (1263) cu acordul împăratului Bizanțului. Imperiul Otoman se stabilește aici (1417), iar garnizoana locală va fi atacată de cazaci (1587), transilvănenii comandați de Albert Király (1594) și „haiducii” lui Mihai Viteazu (1596). Secolul 17 va fi cel mai strălucitor pentru așezarea care a trăit din sarea scoasă din lacul vecin și care a purtat numele lui Baba Saltuk – Muntele Tatălui, cel căruia i s-a construit un mausoleu din porunca sultanului Baiazid al II-lea. În cele cinci vizite făcute, Evliya Çelebi avea să remarce cele trei mii de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte, patru geamii, 11 techele, 20 de școli, trei seminarii, opt hanuri, trei băi publice și 70 de băi particulare! Ani buni, seraschierul de Babadag a avizat după bunul său plac înscăunarea domnitorilor Țării Românești, puterea sa crescând când pașa de Silistra s-a mutat aici (1678), că tot avea moșii întinse în zonă. Orașul „destul de mare, așezat între munți, dar fără ziduri și nici întăriri împrejur”, așa cum l-a descris ambasadorul polonez, cândva capitală administrativă a provinciei, a decăzut odată cu Imperiul aproape mereu învins în războaiele secolelor 18-19. Ultimul pașă, Hasan, avea să asiste resemnat la trecerea târgușorului multicultural, împreună cu întreaga Dobroge, sub stăpânirea României independente (1878). Anii interbelici i-au păstrat alura orientală, cei socialiști au încercat să-l industrializeze, iar perioada de tranziție l-a făcut nici-nici.

Am pornit pe sokak în căutarea puținelor urme ale vremurilor otomane. Cea mai vizibilă e geamia ridicată (1522) de generalul Gazi Ali Pașa, încă impresionantă prin felul simplu și sobru, dar solid și frumos în care a fost zidită: piatra fățuită, laturile drepte, arcadele intrării și minaretul de vreo 20 de metri îi spun povestea de cinci secole. Era închisă, n-am putut s-o vedem și pe dinăuntru, dar în cartea cu prezențele musulmane de pe la noi, tipărită acum 50 de ani (!), am putut vedea, fie și în alb-negru, mihrabul și minberul, decorațiunile din lemn și covoarele persane. Gaziul odihnește chiar lângă ctitoria sa, în mausoleul de lângă cișmeaua Kalaigi, la care credincioșii și mulții pelerini ajunși aici se puteau spăla înainte de rugăciune. Apa ajunge și astăzi de la izvor, iar legenda spune că ajunge să o bei ca să nu mai părăsești Babadagul! Am zis să ne încercăm norocul la Casa Panaghia, gazda unui mic, dar bogat muzeu de artă orientală. Că-i mic, ne-am dat seama după cât de mare e clădirea, că-i bogat, am aflat din… poze pentru că și muzeul era închis! Imaginile cu vasele de aramă damaschinate și cele de ceramică arsă, sfeșnicul de faianță persană și hexapodul din lemn încrustat cu fildeș au fost de ajuns și ca să ne placă arta populară tradițională a turcilor și tătarilor dobrogeni amestecată balcanic cu motive ale națiilor din zonă, dar și ca să ne propunem să revenim cât de curând pentru a le vedea! Venise ora prânzului, un pic de foame ni se făcuse deja, așa că am oprit pe terasa restaurantului din centru. Și mausoleul lui Sarı Saltuk Dede? Păi n-am zis că vom reveni cât de curând?

Dacă vom ajunge a doua oară aici s-ar putea să avem aceleași gânduri ca Andrzej Stasiuk, care a ajuns la Babadag (și a văzut primul minaret din viața lui – noi l-am văzut la Constanța), „de două ori în viață, de două ori câte zece minute. Din astfel de fragmente se compune lumea, din fărâme de vis fierbinte, din năluciri, din febra autobuzului”. După ce a umblat prin Europa Centrală și de Est avea să spună într-un interviu publicat în Slowo Polskie că „Toate statele își au Babadagul lor” și că „Libertatea? Nu e pentru toată lumea”. Cât sens pot avea cuvintele astea care vin din timpurile în care încă ne doream mai multă libertate astăzi, în vremurile în care aparent prea multa libertate pare să ne copleșească! 167 de ștampile în pașaport, „roșii, violet, verzi, negre, estompate, suprascrise cu pixul, cu imaginile unor locomotive sau automobile istorice, cu siluetele infantile ale unor avioane sau vapoare… Unele sunt neclare ca urmele lăsate de o ștampilă din cartofi, ca o treabă de amatori, de parcă le-aș fi schițat singur cu creionul sau carioca, fără pic de seriozitate”, i-au trebuit ca să înțeleagă locuri și oameni. Ne-au amintit de grănicerul slovac de la Hidasnémeti și al său „Rumunie” spus parcă de nevoie în timp ce transmitea prin stație seriile pașapoartelor pentru verificare; dar și de cum, zece ani mai târziu, am plătit la Muzeul de Artă (!) din Vaduz un franc elvețian și jumătate pe bucată ca să avem ștampilele cu Fürstentum Liechtenstein în pașapoarte 😊 Ne-am uitat la minaretul „auster și simplu… ca un creion îndreptat spre cer” și am înțeles rostul călătoriei spre Babadag: aici se poate simți „cum se termină continentul”.  

Sonoritățile și peisajele turcești ne-au mai ținut companie o vreme, iar după Ceamurlia de Sus, Beidaud, Sarighiol de Deal am ajuns într-o adevărată oază: aproape un kilometru de verdeață printre ce a mai rămas din recifurile de corali ale străvechii Mări Thetis. De la capătul continentului ajunsesem în Cheile Dobrogei, la începuturile lumii.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.