by Ioana & Călin

Atâta s-a tot întors Daniel Iordăchioaie la marea albastră pe riviera din inima lui, că n-am mai rezistat nici noi! Văzusem Sudul, așa că a venit și rândul Nordului, al cărui patrimoniu interbelic nu numai că l-am explorat, ci ne-am și bucurat de el, iar apoi l-am și povestit aici.

Eforie Nord e unul dintre locurile în care, înainte de 1989, puteai ajunge cu bilet de sindicat sau ca însoțitor al cuiva având biletul verde. Am fost în două rânduri, am stat la hotelul sindicatelor, la un fel de all-inclusive cu toate mesele (meniu fix) și procedurile (pentru cine avea nevoie) incluse și am mers la plajă la Belona. Pe atunci bălăceala în mare, întreruptă de rare și scurte pe (și la) uscat, bătea orice preocupare, acum situația s-a inversat 😊! Am mers la Eforie Nord ca să vedem ce-a mai rămas din stațiunea care își propusese să devină un Deauville românesc. Desigur, și să facem baie & plajă. Povestea locului începe cu Tekir-Ghiolul din care s-a desprins, în 1921, Techirghiol-Movilă (rebotezată, ca să se potrivească vremurilor, Carmen Sylva, Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud) și continuă cu apariția comunei urbane Stațiunea Balneo-climaterică Eforie (1933). „Cele trei localități s-au diferențiat și mai profund – așa cum se cuvine într-o țară „democratică”. Techirghiol a rămas pentru sărăcime, Movila pentru burghezime, iar Eforia, ajutată de o dibace reclamă, pentru „spuma” înaltă și fină a societății românești”, scria George Vâlsan (1940). Monumentala Enciclopedie a României elaborată sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti menționa Eforia ca „stațiune modernă la 13 km de Constanța, situată între litoralul mării și lacul Techirghiol. Terenuri de sport, basine, stabilimente de băi. Taberele O.N.E.F. și Prietenii mării. Patru sanatorii de stat, între cari unul militar, casino, hoteluri de lux (Bellona, Neptun), pensiuni în vile moderne”. Comuna urbană cu (probabil!) numai 103 locuitori (1 iulie 1936), avea primărie, poliție, oficii PTT și telefonic, oficiu de cură și turism și dispunea de un buget de venituri și cheltuieli de 2516209 lei (1936-1937). Principala atracție, prezentată cu poză, era hotelul Bellona. 4473 vizitatori ajunseseră aici Eforia (1934), dar doar 1325 trei ani mai târziu, aparent în urma concurenţei cu Mamaia, „staţiunea în plină ascensiune”!

            Creșterea Eforiei, viitoare Nord, a fost susținută de Aristide Blank (da, acel Blank, din „afacerea” Marmorosch Blank și… cam în acea vreme!) și Tudor Don. Foarte inspirat, bancherul cumpărase teren în zona falezei și i-a cerut tânărului arhitect George Matei Cantacuzino un plan urbanistic care să-i pună în valoare investiția. Primarul a facilitat administrativ concretizarea planului, astfel că, în 1930-1938, au fost proiectate și construite mai multe clădiri, cu participarea unora dintre cele creative minți ale perioadei: Horia Creangă, Constantin Iotzu  sau Henrieta Delavrancea Gibory. Chiar dacă pare neverosimil, trenul Constanța – Carmen Sylva trecea pe faleză, așa că linia a fost mutată pe actualul traseu, în locul ei apărând vilele Aviana, Don și Bibescu (toate în 1931), Tilea și Martalogu (1933), Marelui Voievod Mihai (1934), hotelurile Neptun (1932) și Bellona (1934), Sanatoriul liceelor militare (1932) și Casa corpului didactic (1936)! De ce George Matei Cantacuzino? Ne convinge biografia sa: venirea pe lume (în Mitteleuropa, la Viena), într-o familie Cantacuzino & Bibescu, înrudită cu mari nume ale societății, voluntariatul în primul război mondial (cel mai tânăr sublocotenent al Armatei Române!), studiile la École des Beaux Arts din Paris, proiectele începute cu Palatul Băncii Chrissoveloni (1928) și continuate cu alte clădiri de referință, cărțile – Arcade, firide și lespezi (1932), Izvoare și popasuri (1934) sau Pătrar de veghe (1938), revista Simetria (1939-1947), articolele și conferințele radio despre arhitectura românească, picturile pline de „sens decorativ deosebit de armonic si de viu” (Tudor Arghezi), „în care fierberea lui interioară își caută seniorial expresie” (Camil Petrescu) și prin care „surprinde sensibilități și rostește, parcă pe șoptite, farmecul pământului românesc” (tot Arghezi), cursurile de Istoria și teoria arhitecturii (1942-1948), anii de la Aiud sau canalul Dunăre – Marea Neagră, munca temeinică la Direcția Monumentelor Istorice și Scrisorile către Simon.

            Proiectul iconic, care avea să-i exprime complet viziunea, a fost sanatoriul Societății Mutilaților Invalizi de Război, transformat, cum a fost gata, în hotel. „Pretutindeni, o artă nouă a luat ființă, arta care exaltează lumina, care caută să rezolve problemele sociale, care e în plină eră de experiențe și care, mai presus de toate, caută să-și însușească progresele tehnicei, toate subtilitățile mecanicei. Ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor steamere transoceanice, a locomotivelor și a rapidelor, a intrat în arhitectura noastră. Toate elementele vitezei par a se fi întrodus în statica arhitecturii, toate elementele neliniștei par a se întroduce în adăpostul oamenilor, de parcă omenirea plictisită caută iluzia călătoriei în chiar decorul vieții de toate zilele. Intimitatea se reduce la un neo-lux de cabină de vapor, iar căminul se identifică adesea cu o cameră de hotel. În fața acestei lumi nouă, care se ridică atât la Moscova cât și la New York, atât la Praga cât și la Budapesta, românul rămâne nedumerit între acest miraj ciudat și, orice s-ar zice, atrăgător, și nostalgia inerentă sufletului său, a unei vieți patriarhale”. Numele amintește destinația inițială: Bellona – zeița romană a războiului, singura zeitate feminină personificând războiul cu caracterul său distructiv și brutal. Prezentat chiar de proiectant în paginile L’Architecture d’aujourd’hui, hotelul va deveni repede famos: „construit perpendicular pe mare, în poziția unei nave în șantierul naval gata de a fi lansată la apă, pe o fâșie de pământ îngustă și lungă, este proiectat astfel încât camerele să primească cantitatea maximă de lumină. Acesta este motivul pentru care latura de nord a fost rezervată aproape în întregime serviciilor, iar fațada de sud camerelor de oaspeți (72 în total). La parter și la etajele I, II și III, fiecare dormitor se extinde spre un balcon închis de pereți despărțitori. În subsoluri, bucătăriile și spațiile adiacente acestora, precum și alte zone de servicii, sunt de dimensiuni generoase. Pe cât a permis spațiul limitat, terasele care se extind până la mare au fost dezvoltate la maximum”.

            Reportajul maritim publicat în Gazeta cotidian de seară descria Eforia și protipendada ei în vara lui 1934. „Eforia a devenit astăzi, localitatea de predilecție a vilegiaturiștilor mai proeminenți din țara noastră. Construită cu inspirație absolut occidentală: lunga faleză ce începe dela hotelul Bellona și duce până la Riegler, toată pavată, vilele albe înșirate pe marginea ei, toate moderne simplificate până la neverosimil – reduse la simple expresii geometrice în așa măsură că locuirea lor ți se pare grotească. Belona însuși pare un palat de carton pus pentru joc pe malul mării – plaja cu umbrele mari, casinoul, buveta – toate sunt corecte și lustruite, rigide și în frac și mănuși albe. Doar marea se mai îmblânzește cu inepuizabila ei fantezie… Plini de importanță, convinși că marea există numai pentru ei, pe plaja și pe străzile frumos pavate ale Eforiei, se mișcă încontinuu, caleidoscopic, o întreagă nuntă de lume mânuită și pestriță. Bărbații, destul de decenți, epidemia unui convenționalism local manifestându-se doar prin fețele și brațele pârlite – fără îndoială cu ajutorul uleiului special și a mai multor ore de tortură cu ochii și nările în foc și lumină de jad. Femeilor în schimb, înebunite parcă de viața lor de inutile frământări și complicații dintre coafeur, croitoreasă și institute de cosmetică, cu rezultate vagi și efemere, au pornit ofensiva pe față, condiția de desgolire fiind din an în an mai accentuată parcă. Hotărât femeile nu au ce să arate. E mai prudent să se ascundă, pentruca să se creadă că dincolo de stofe sunt minuni. Mahalalele Eforiei, după credința unora, ar fi taberele de vară de lângă Riegler, lumea care a venit să trăiască în corturile cu rogojină pe jos și cameră de bae alături. Pentru cei ce le cunosc mai preaproape, în schimb, taberele acestea sunt poate mai mult decât clădirile moderne de pe faleză – un pas înainte, un mare pas al nostru spre occidentalizare. Nu spre occidentalizarea aceea aplicată numai unei clase capitaliste, internaționalizată dealtfel, ci a marei masse, care în revoluția adevărată a unui stat are un mai important rol…”.

            Citisem despre patrimoniul interbelic al Eforiei și problemele lui, așa că am zis să verificăm pe teren. Am luat-o la pas pe faleză, spre nord. Până la Aviana am trecut pe lângă alte trei vile cu aceeași alură interbelică: una trebuia să fie Crinul, oare care? Totuși, poate nu cea dintre afișul cu „Conte și invitații săi” și mașina de făcut popcorn! Librarul și-a lăsat bicicleta să ne spună să lăsăm ecranul pentru o carte, iar o combinație de hamsii prăjite și midii pané a încercat să ne gastro-distragă. Ne puteam face câte un tatuaj, eventual să ne împletim codițele, dar am continuat către Aviana. Proiectată de George Matei Cantacuzino special pentru Aristide Blank, a apărut și ea în „L’Architecture d’aujourd’hui”. Câteva rufe se uscau lângă intrare, piscina era goală, iar mesele și scaunele terasei-restaurant din curte erau pustii. S-or fi umplut mai pe seară, deși concurența cu puzderia de autoserviri e foarte dură. Ajungem și lângă vila-culă a lui George Valentin Bibescu, mascată aproape complet de o pescărie cu… autoservire! De-ar ști prințul cum s-a transformat vila austeră și minimalistă în local oferind ciorbe de pește sau de pui á la grec… Lângă, vila duplex Tilea și Martalogu, a avut șansa să rămână tot vilă, fie și rebotezată Anemona și supraetajată.

Granița nordică a parcelării Blank este vila Marelui Voievod Mihai, proiectată de Horia Creangă perpendicular pe mare. Viitorul rege a cedat-o după un an Yacht Clubului Eforie. Naționalizată, avea să devină hotel și bar-restaurant Acapulco. Nici ricchi, nici poveri, am cinat bine aici. Apoi am întors pe Tudor Vladimirescu (neclară legătura dintre 1821 cu Eforia… Poate cu Eteria!?). Am văzut hotelul Neptun, am deviat spre vila Vera – aici am fost întrebați dacă vrem să o cumpărăm 😊, dar ne-am mulțumit să fotografiem niște interioare, am văzut fosta casă a corpului didactic (astăzi, hotel Astoria), fostul sanatoriu al liceelor militare (actualul hotel Pescăruș) și Villa Rosa și ne-am întors la Bellona, unde l-am lăsat pe Untiță să se relaxeze Art Deco.

            Până să pornim spre Constanța, ne-am plimbat și până la fosta Vraja mării, anterior „Cetatea de Nisip” a regelui Carol al II-lea, unde ce-am văzut ne-a întristat de două ori: mai întâi, pentru ce a mai rămas din fosta vilă regală și fostul club de noapte din perioada socialistă; apoi, pentru atmosfera, pe alocuri mizeră, din jur. Totuși, nu se poate să lași lucrurile să se degradeze atât de mult…

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.