RENĂSCÂND RENAȘTEREA

August 10, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Calin

Că o iei spre nord cu gândul să ajungi la Ploiești sau pornești spre vest țintind ca destinație Oradea, DN1 rămâne la fel de provocator. După ce treci cu succes de Otopeni, respectiv de Floreștiu de Cluj, poți spera la mai bine dar te ia cu oboseală și escala devine ceva între obligatoriu și binevenit. După Florești vine Gilău dar de ce-ai opri tocmai în Gilău!?

Pe mâna stângă, cum se vine de la Cluj, apare un parc mare și frumos, bine apărat de o incintă care ar putea fi într-o stare mai bună. Probabil va și fi pentru că lucrările de restaurare se observă de cum intrii în parc. Cândva domeniu episcopal, Gilăul apare în documente la 1246, iar castelul în 1428. Zidurile care răsar din iarbă, ale căror pietre au fost mai mult ca sigur folosite la ridicarea sa, vorbesc despre fundații care coboară până la castrul roman Ulpianum, garnizoană pentru Cohors I Pannonia veterana, apoi Ala Siliana. Ne salutăm cu un domn care ne întreabă amabil dacă dorim să vizităm. Dorim, primim tichetele gratuite și lăsăm o mică donație pentru a susține restaurarea. Puteam să lăsăm și caii în grajdul impecabil renovat din stânga intrării prin turnul nord-vestic al castelului, asta dacă veneam călare. Doamna care ne ghidează ne primește bucuroasă în fostul hambar de la etajul aripii nordice și începe să povestească.

Domeniul și orașul Gilău au crescut din ambiția episcopilor, la concurență cu abația benedictină din Cluj-Mănăștur. Matteo de la Baschino și-a ridicat reședința (1456), iar un deceniu mai târziu Gilăul a devenit oraș-târg. Castelul și palatul episcopal au fost finalizate de László Geréb, vărul regelui Matei Corvin, al cărui blazon poate fi văzut în mini-lapidariul din camera sud-estică, alături de puținele mărturii de piatră ale artei renascentiste transilvănene descoperite la ultima restaurare (altele, tot puține, ajunseseră un secol mai devreme la Muzeul de istorie din Cluj).

Patrulaterul cu turnuri cilindrice la colțuri și apărat de un șanț devine renascentist sub János Statileo (1528-1542). Primul proprietar laic, Péter Móré preia și renovează castelul (1542) cu 500 de forinți din bugetul Sibiului lăsându-și blazonul pe turnul nord-vestic, cel mai bine păstrat. Regina Izabela, Humanissima Princeps, preia apoi domeniul și castelul Gilău devenit reședința sa.

Urmează un adevărat festival al evenimentelor șiproprietarilor (15 într-o sută de ani…), printre care Mihai Viteazu și generalul Gheorghe Basta, principele István Bocskai și chiar vistieria principatului Transilvaniei în timpul domniilor lui Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. Ultimului i-a plăcut așa de mult că l-a folosit ca proprietate personală compensând, totuși, ceea ce unii ar considera astăzi un conflict de interese, prin lucrări, începute la 1638 și încheiate abia la 1654, care au transformat cetatea în reședință aristocratică, întocmai ca la Munkács, Oradea, Făgăraș sau „capitala” familiei, Sárospatak. Aripile medievale au fost demolate, fațada estică a fostului palat episcopal a devenit… vestică, au fost adăugate loggia și scara de onoare, turnurile de colț au rămas fără tunuri, iar palatul, cu camerele principelui și soției sale, capela și casa de audiențe – decorată cu atât de apreciata faianță de Iznik, a fost amenajat în aripa vestică.

Familia Bánffy intră la 1663 în cronologia castelului prin Dénes, cel care, îl întărește pentru a apăra frontiera de vest a principatului, spre nemulțumirea turcilor care abia ocupaseră Oradea, dar și a nobililor ardeleni, a căror conspirație avea să ducă la execuția sa și confiscarea proprietății. Viitor prim-guvernator al Transilvaniei trecută sub austrieci (1699), György Bánffy îl recuperează dar asediile din timpul războaielor curuților (1703-1711) conduși de un… Rákóczi, îl fac de nelocuit. Maistrul constructor József Leder din Cluj începe renovarea barocă a castelului (1798), încheiată în anii 1840 în stil Rundbogenstil.

Apar loggia orientată spre grădina englezească – a cărei asimetrie față de ferestre și ușă ne spune că nimeni și nimic nu-i perfect, exact ca-n viață, grajdul mare și hambarul, iar turnul sud-vestic, acum hexagonal, găzduiește noua capelă. Abia renovat, castelul e sever afectat (1861) de incendiul care îi distruge biblioteca, capela și galeria de portrete.

Mutată între timp la Bonțida, familia Bánffy redevine proprietara castelului în 1911, darul de nuntă al lui György Bánffy pentru fiica sa, Katinka, cu ocazia căsătoriei cu Tamás Barcsay. Salonul de atunci și de acum al castelului ilustrează atât de bine deceniile aparent liniștite pe fondul agitat al anilor 1920-1930, urmate de naționalizarea din 1948 și transformarea în școală pentru copiii cu dizabilități (1972-2002).

Actualul proprietar, care a cumpărat castelul după retrocedarea către familia Barcsay, a demarat restaurarea sa minuțioasă. Grija pentru a readuce în prezent timpurile renașterii se vede în arcada reconstituită din fragmentele împrăștiate prin diferite locuri, roșul de Pompei din camera loggiei evocând viața intensă a celor care l-au locuit și ceasul solar, care măsoară din nou timpul castelului, înțepenit în perioada în care acesta a fost de toate, numai reședință nobiliară nu.

Iar astea sunt doar trei dintre motivele pentru a opri în Gilău pentru a scapa de aglomeratia de pe DN1.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

VALEA ASCUNSĂ

July 23, 2025July 23, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana si Călin

Cine are răbdarea și curiozitatea de a sui dealuri și trece păduri e răsplătit din plin descoperind burguri și conace care întregesc frumusețea locurilor din Ardeal sau Erdelyi sau Siebenbürgen sau Transylvania. Multe încă în picioare, prea puține-n renovare, dar toate încântătoare…

Tabla albastră suspendată peste drum zice înainte, Reghin, în 150 de metri stânga, Pinticu. O săgeată timidă, tot albastră, anunță peste niște metri că tot în stânga este și Posmuș. Pe fundal, turnul bisericii din Teaca, zidurile sale coșcovite și turla-i roasă de rugină, se încăpățânează să rămână în picioare „din secolul 14” cum se spune în publicitate, cumva în ciuda unei nepăsări combinate cu neputință. Aflasem că-n Posmuș s-a deschis publicului un conac nobiliar renovat ridicat la rang de castel și, dacă tot ne e aproape, lăsăm drumul european, facem stânga și cotim când într-o parte, când în cealaltă pe cel județean de a cărui bună stare ne minunăm. Și iar ne zicem că dacă țara asta ar avea drumuri bune, pentru ca vizitatorii să poată ajunge în locurile ei frumoase, dar și taxe mici, pentru ca oamenii de acolo să le poată oferi de văzut, de mâncat, de băut și de dormit, ne-am bucura și am prospera cu toții…

Din drum conacul se vede bine pentru că pădurea care l-a umbrit a lăsat locul platoului util doar odihnei cailor-putere. Deasupra intrării de sub turnul de poartă se află blazonul familiilor Teleki și Haller care au ridicat, la 1752, reședința barocă pe domeniul stăpânit până la urmă de cancelarul Transilvaniei, Mihály Teleki (1634-1690). Deși ar merita, nu trebuie să plătim bilet așa că urcăm la fostele camere de oaspeți, actualul salon de vânătoare al castelului. Lăsăm în urmă semnele taxidermice ale unei pasiuni prea aristocratice și coborâm către fostele magazii, astăzi spații expoziționale, ca să descoperim grâul și pâinea pe meleagurile bistrițene, apoi să ne lămurim dacă porțelanul și ceramica sunt moft sau lux? Aruncăm o privire combinației de mașini de cusut, pendule și contrabas și ieșim în curte. Vizavi, fostele grajduri frumos renovate ne amintesc de vremurile în care oamenii și caii au dus civilizația înainte.

Intrăm în clădirea principală mai puțin ceremonioși decât cei trei miniștri care au inaugurat-o în 2022 după cea mai recentă renovare; au mai fost trei, după incendiul din 1823, după revoluția din 1848-1849, cea anii ‘30 fiind o modernizare și extindere în termenii autorizațiilor de construcție de azi. Parchetul de stejar masiv și mobila din lemn-lemn ne întorc în interbelic. Se aude țăcănitul mașinii de scris Olympia și muzica în surdină de la radio, cafeaua așteaptă să fie servită, iar berea face spume în halba care ne urează „Glück, gesundheit, freude”, adică fericire, sănătate și bucurie. Ar merge și o țâră de noroc deși omul fericit, sănătos și bucuros musai este norocos 😊.

Mai multe despre satul vechi de 796 de ani sunt scrise în Monografia Posmușului, care e de arătat, nu și de cumpărat. Citim pe pereții unei camere istoria mai degrabă tristă a oamenilor și clădirii care, după naționalizare, s-a transformat întâi în întreprindere agricolă de stat, apoi în ruină.

Cel mai bătrân locuitor al ținutului, stejarul plantat la 1406, stă falnic după ce a trecut cu bine prin două incendii după ce a fost fulgerat. Zice legenda că perechile care se sărută în fața sa vor rămâne împreună secole la rând: puteam s-o nesocotim 😊? Apoi ne-am bucurat privind caii savurând liniștiți iarba grasă în drum spre adăpătoare, ca și de livada de aluni gata să dea rod.

Întorși în Teaca, am oprit la crama Valea Ascunsă, mai întâi ca să aprovizionăm cu vinurile locului – sauvignon blanc, fetească neagră, muscat ottonel și rosé de Teaca, după care să ne potolim foamea cu meniul zilei simplu și bun: supă cu găluște din cartofi și șnițel cu paste. L-am lăsat pe Waze să ne îndrume și bine am făcut pentru că ne-a purtat pe unde n-am mai ajuns, pe la Miercurea Nirajului. Și tare bine ne-a stat să călătorim cu drumul mergând încântați spre casă printre stejarii și mestecenii galben-arămii ca Vinarsul de Tekendorf.

Salonul de vanatoare al Conacului Posmus

MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

May 20, 2025May 21, 2025patrimark Leave a comment

by Călin si Ioana

Mergem la mare de când lumea iar „lumea” a început, desigur pe litoralul românesc, în 1899, atunci când un vizionar de-a dreptul a socotit că limba de nisipământoasă dintre ghiolul plin de nămol însănătoșitor al lui Tekir și Marea mai mult verzuie decât Neagră poate încânta, relaxa și, după caz, face bine turistul.

Să tot fi fost secolul 20 fără un an când boierul Ion Movilă, coborâtor din neamul care a dat până și domnitori ai Moldovei, a deschis aici primul stabiliment pentru cei veniți la mare, la soare, fie ca să adauge valoare la nămolul care deja începuse să devină faimos, fie doar de dragul clipelor înbrizate savurate după o sesiune cu aerosoli. Apoi, boierul a cumpărat și revândut parcele celor dornici să-și aibă propria vilă la mare fondând vilegiatura în stil românesc – dând o tură până la vilă, eventual în weekend 😊, pe modelul revalidat o sută de ani mai târziu la Corbeanca. Statuia ridicată în memoria sa spune exact despre cum relaționăm cu patrimoniul și istoria (după ce ne asigurăm că sunt ale noastre, altfel…): se află în parcul stațiunii care i-a purtat numele, central, să poată fi zărită din toate părțile; ștearsă de praf, are numai treptele crăpate și gărdulețul cu început de rugină, dar străjuiește hotelul, alterat pe ici, pe colo, aflat, totuși, în renovare…

Statuia lui Ion Movilă Eforie Sud — Statuia Ion Movila Eorie Sud

Cum bine scria Expresul comercial la 1913 în a doua sa pagină, ,,îndrăzneața întreprindere a lui Ion Movilă prin clădirea de băi și a unui mare hotel în mijlocul unui câmp s-a transformat într-un mic orășel, cu vile frumoase, parcuri, grădini care atrag un număr mare de turiști din țară și străinătate”. Vilele frumoase și confortabile ridicate una după alta, deja vreo 450 la 1939, puteau primi zece mii de turiști sufocați (de atunci!) de căldura orașelor, dispuși să plătească între 1500 și 5000 de lei pe lună. În cea mai mare parte, acestea sunt și acum în picioare: unele renovate, altele în curs și, încă destule, într-o stare mai mult sau mai puțin părăginită.

Cele de familie musai bună, aveau și piscină: ce plăcut trebuie să fi fost ca după cafeaua cu croasante împlinite cu gem de smochine să vină baia în mare de dinaintea prânzului, urmată de limonada rece sorbită la marginea piscinei și citirea ziarului la umbra iederei învăluind balconul aflat în bătaia soarelui apune.

Pe plajă, lume felurită! „Oamenii au lepădat hainele și încălțămintele lor citadine, au uitat de viața trepidantă a orașelor și au pășit la o viață nouă în aer liber, ale cărei binefaceri cuprind pe toți deopotrivă. Pe plaja de la Movilă găsești astăzi pe nisipul fin și auriu atât pe studentul sărac, cât și pe marele comerciant, pe ministrul sau pe comandantul de corp. Amestecați prin mulțime, am zărit pe d-nii: ministru Nistor, Abdulah Suphy Bey, ministrul Turciei la București, N. N. Săveanu, președintele Camerei deputaților, precum și alte multe personalități, care au dat acestei localități blazonul unei stațiuni snobe” scria Dimineața în iulie 1934. Trei ani mai târziu era mai curat și mai sigur: se aducea la cunoștința publicului că stațiunea era lipsită de malarie (azi, DSP ne-a anunțat că putem face baie pe plajele din Vadu și Corbu, e-coli fiind în limite rezonabile), iar în urma plângerilor locuitorilor și vizitatorilor, jandarmii din tabăra învecinată o păzeau peste noapte…

Seara se ieșea la cazinoul construit cu șapte milioane de lei de fiul lui Ion, Sever Movilă, inaugurat în 1935 pe promenada stațiunii devenită Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, care stătea aici vara în apartamentul rezervat la Hotelul Movilă, de unde ajungea la mare printr-un tunel care ieșea direct sub faleză. Urmau cina la restaurantul cu orchestră, cafeaua cu ciubuc la cafenea sau barul american și una sau mai multe rotiri, nu musai norocoase, în sălile de joc de la etaj. „L-au mâncat lupii, domnule! Lupii și escrocii…” spune cu năduf omul care trece în timp ce pozăm ce a rămas din clădirea Art Deco, povestea mai degrabă tristă a acesteia, dar și proiectele de restaurare ale acestuia despre care se poate citi pe peretele nordic.

Donată statului în 1945 și rămasă în grija acestuia până în 1990, clădirea s-a degradat continuu fiind închisă în 1997. Structura de rezistență a fost consolidată în 2007, iar alunecarea falezei a fost stopată în urma lucrărilor Primăriei din 2022. După cei șapte ani ai procesului de revendicare, câștigătorul procesului a propus demolarea (!) sau vânzarea… Actualul proprietar este dispus s-o doneze… statului român (din nou!?), primăriei Eforie (care întârzie cu modificarea PUZ-ului), unui fond de investiții sau oricărui potențial investitor având capacitatea financiară să salveze bătrânul cazinou susținând unul dintre proiectele propuse. Până atunci, cu numai 20 de lei, cine vrea se poate da zece minute în toate jucăriile, poate închiria clubul sau terasa sau poate veni cu o propunere viabilă…

Nămolul vindecător cu reputație mondială și plaja întinsă până spre Tuzla aduceau „sezoniști” și „pleziriști” din toate colțurile Europei – Germania, Austria, Ungaria sau Franța, dar mai ales din Cehoslovacia și Polonia. Aceștia se bucurau de confortul și amenajările oferit de vilele sau hotelurile proprietarilor privați și îmbunătățirile continue – curățenie, siguranță, alimentare cu electricitate (generată de uzina de 300 de cai-putere a societății Movila Techirghiol) și apă (inițial adusă de la Constanța, apoi răcită și vândută cu 2 lei sticla), întâmplate cu implicarea primăriei conduse de însuși rectorul Universității din București, profesorul Gheorghiu! Cum scria, tot în vara anului 1934, Universul remarcând progresul adus de ceea ce numim azi parteneriat public-privat, „dacă și activitatea edililor acestui oraș ar fi pe jumătate atât de laborioasă ca acea a d-lui Sever Movilă, desigur că progresul acestei stațiuni s’ar face cu pași repezi”.

După 1945, Carmen Sylva burgheziei interbelice a devenit Vasile Roaită-le proletariatului și, regresiv, a cedat prima poziție Eforiei Nord, apoi noilor corpuri astral-litorale apărute până-n buza Mangaliei devenind, sub numele Eforie Sud, Cenușăreasa Mării Negre românești… Ca să ne amintim partea muncitorească, dar și de partidul unic sau multiplicat, în drum spre casă am oprit la cină tocmai în Lehliu… La Partid, cârciuma care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată restaurant! Unde am avut nevoie de ceva vreme pentru a-i citi Meniul de făurire a Societății Gastronomice Multilateral Săturate, a ne exprima deplina adeziune la măsurile de toate felurile cuprinse și a ne limita, cu mare greutate, la doar câteva dintre prevederile sale: supa de usturoi (în pâine sau numai în farfurie) și cea de mazăre-ncremată, tuslamaua regală, rasolul de șalău, ceatalul cu mămăliguță și șnițelul cu cartofi picanți al bucătarului … Abia-am ajuns acasă că ne-am și pus pe scris…

ATLANTIDA VALAHIEI

March 5, 2025March 5, 2025patrimark Leave a comment

Călin&Ioana

Ialomița vine de sub Vârful Omu, caută Dunărea și îi dă apele după vreo patru sute de kilometri și ceva. Cândva, la gura de vărsare a Nilului Bărăganului în marele fluviu se afla un Oraș care a înFlocit, pardon 😊, înflorit de pe urma negoțului cu de toate, iar apoi s-a făcut una cu pământul…

Râul despre care a scris însuși părintele istoriei, Herodot, țâșnește dintr-o cascadă sub privirile împietrite ale Sfinxului și Babelor din Bucegi, o ia zglobiu la vale către Turnul Chindiei pentru a-și liniști transhumant înaintarea în ritmul oilor care știu că mai e cale lungă până la pășunile grase, numai bune de iernat, ale Dobrogei. Vechiul Naparis a devenit Ialomița după ce slavii veniți și așezați în zonă au remarcat galben-maroniul apei dat de argila multă a pământului, care i-a făcut pe oieri să-i spună Gălbinița sau Galbenul, iar pe Cezar Bolliac să se întrebe „cine poate zice că Ialomița nu este cea mai galbenă gârlă ce avem în țara noastră?”. Astăzi vorbim despre Coridorul Ialomiței, care întocmai ca la noi, începe imprecis geografic după Mănești, pe… Prahova (?), pentru a deveni cu adevărat al Ialomiței abia după ce aceasta scapă din lacul Dridu și se îmbogățește, la marginea satului Patru Frați, cu apele Prahovei.

Porniți cu veselie de dimineață, am lăsat în urmă Lupăria, Siliștea Snagovului și Gruiu (tare frumos Ilfovul: dacă nu i-ați bătut drumurile mici, faceți-o pentru că o să vă mire tare plăcut ce veți vedea) și am trecut Ialomița încolo, spre Nuci. Apoi am luat-o spre Târgul Fierbinților, unde am ajuns după ce-am trecut râul încoace și am rezistat curiozității de a vedea casa lui Celentano, de a poposi la Oaie sau a bea ceva musai rece la barul lui Bobiță… Poate data viitoare. Deja în județul riveran, am făcut dreapta la Coșereni pe un drum nou-nouț care ne-a dus prin Condeești – reamintindu-ne de c oncertul SoNoRo din curtea conacului Chiroiu 😊 – și Orezu, prin mijlocul Bărăganului, către Ciochina înainte de care, pentru că non c’e due senza tré, cum ziceau strămoșii noștri romani 😊, am mai trecut o dată râul. Și de aici, întins, către Piua Petrii de pe hărțile României interbelice sau Giurgeniul de astăzi pentru a traversa Dunărea spre Vadu Oii.

Am parcat chiar în fața punctului muzeal care expune într-o singură încăpere, accesibilă în schimbul a numai doi lei, câteva obiecte găsite pe șantierul arheologic deschis încă din 1975 și care mai funcționează: se mai sapă, se mai găsesc artefacte, se pun în cutii și se trimit la Slobozia unde vor putea fi văzute după ce se încheie renovarea Muzeului Județean. Dincolo de așteptări, am dat peste două cărți: pe cea despre conacele și castelele ialomițene am căutat-o imediat cum a ieșit de sub tipar dar am găsit-o abia aici; cea de-a doua, cuprinzând note istorico-arheologice despre Orașul de Floci din secolele 15-18, ne-a lămurit mai mult despre locul nașterii lui Mihai Viteazu! Interesant cum rânduiesc istoria și geografia lucrurile: voievodul care, din mila lui Dumnezeu, a pus laolaltă Țara Românească, Ardealul și toată țara Moldovei a venit pe lume în aval pe Ialomița, iar capul său și-a găsit odihna în amonte, la Mănăstirea Dealu, lângă Ialomița…

Document de atestare 1431
Orasul de Floci

Documente și hărți amintesc Târgul de Floci în secolul 15, dar acesta trebuie să fi existat anterior. Martin Gruneweg, scrib și contabil al unui negustor armean din Liov, scria în 1584: „orașul Flocz este un oraș bun și relativ mare, care se află lângă Dunăre, într-o câmpie deschisă, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră și, în spatele orașului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră”. Era așezat pe vechiul braț al Ialomiței, pe 12 grinduri legate prin poduri plutitoare, fiecare cu locuințe (peste 350) cu două sau trei încăperi, curte și grădină, biserică și cimitir. Erau ateliere în care se făceau lucruri trebuincioase și dughene în care acestea erau vândute. Peștele de Dunăre, simbolul orașului, făcea furori la Brașov, iar oile și lâna plecau de aici spre Orient. Două secole mai târziu (1781), Georg Lauterer amintea de „micul râu ce e din Țara Românească, Ialomița, pe care este așezată la depărtare de aproximativ o milă de marele târg românesc, Floci… Era foarte înfloritor, dar noi nu i-am mai găsit decât numele…”.

Soarta n-a fost deloc amabilă cu acest oraș de graniță aducând parcă a Veneția, aflat prea aproape de prea mulți neprieteni. Ștefan cel Mare l-a incendiat la 1470, iar la 1594 însuși Mihai Viteazu l-a trimis pe Albert Király să alunge turcii peste Dunăre și, dacă tot a trecut pe acolo, să-l mai ardă o dată… L-au mai atacat și, bineînțeles, ars tătarii și polonezii, l-au mai jefuit și tâlharii și pirații de pe bălțile învecinate, iar războiul ruso-turc din 1768-1774 i-a alungat și pe ultimii locuitori care s-au încăpățânat să repună cărămidă peste cărămidă. Daniile domnilor Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la Matei Basarab, către mănăstiri precum Cozia, Căldărușani, Cotroceni și altele l-au secătuit de toate cele care l-ar fi lăsat să existe, ceea ce a făcut ca orașul să dispară până și de pe hârtie în aprilie 1824, când arhimandritul mănăstirii Mărcuța a dat în arendă logofătului Nicolae și ce-a mai rămas din moșia Orașului de Floci… Atlantida Valahiei, singurul oraș medieval peste care nu s-a ridicat unul modern, așteaptă să fie redescoperită 😊.

Montmartre de pe Săsar

January 24, 2025January 24, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana și Călin Vegheș

Am găsit în anticariatul din Centrul Vechi un album foto despre Baia Mare pe care n-am avut mai avut răbdare să ajungem la căldura camerei și l-am răsfoit pe prima bancă ieșită în cale. Am pornit apoi la pas către locul care a atras atenția lumii că un colț al imperiului se străduia și avea să reușească să intre în secolul 20.

Am pornit de la mândria orașului, Turnul lui Ștefan, cel Sfânt, nu cel Mare. Aproape șapte secole de istorie au rămas în picioare și tot vorbesc cu temeinicia pietrei despre vremurile prin care a trecut și ocupațiile pe care le-a avut urbea, așa cum încă apar înstemate pe zid. Turnul și temeliile vechii biserici stau lângă biserica barocă ridicată de călugării iezuiți, prima pe pământurile transilvane.

E noiembrie igrasios, numai bine pentru o ciocolată caldă sau o carte bună… A câștigat cartea, ale cărei amintiri în alb și negru ne-au purtat pașii prin centrul vechi. Pe mâna dreaptă, casa Iancu de Hunedoara, ridicată la 1446 de János Hunyadi pentru soția sa, Erzsébet sau Elisabeta Szilágyi, care ar fi și locuit aici după ce voievodul a murit apărând Belgradul, va păstra după renovare aerul secolelor 15-16 și va aminti de vremurile în care orașul liber bătea moneda Regatului Ungariei. Încă niște pași și ajungem în secolul 19, lângă casa în care s-a născut Lendvay Márton Sr., personalitate a teatrului romantic, afirmat pe scena Teatrului Național din Pesta. Dreapta, trecem de mai noua (n-are nici 300 de ani) biserică reformată, apoi ieșim din vechea cetate, fără să ne-ntrebe nimeni nimic, pe Poarta Podului. În acte de la 1599, pe teren poate din 1469, când orașul a căpătat de la regele Matei Corvin dreptul de a se împrejmui cu ziduri de piatră.

Așa o fi mers și Simon Hollósy în primăvara lui 1896 pentru a-și descoperi atelierul în care urma să creeze arta băimăreană, așa cum avea să fie numită cu admirație și un pic de invidie. Pictorul armean format la München, revendicat ca român sau (mai mult ca) maghiar, cu siguranță maramureșean după locul venirii pe lume și mitteleuropean avant la lettre după spiritul care l-a călăuzit pe el și pe cei pe care i-a crescut artistic, a ajuns în oraș cu trenul, la clasa a III-a. Abia se deschisese, cu numai doi ani mai devreme, linia de la Satu Mare (pe care trenurile circulă și astăzi, regretabil sau poate romantic, cu viteza de atunci). La cei 39 de ani, Simon Josephus Hollósy era o figură consacrată în capitala Bavariei după ce, ca orice artist remarcabil, a trebuit să treacă prin momente de mare cumpănă. „Decăzusem în așa hal încât n-aveam nădragi și nici sacou cu care să fi putut ieși din atelierul meu. În fiece dimineață mă trezeam mirându-mă că domnul proprietar nu și-a respectat amenințarea de a mă da afară din locuință. Pentru ca să nu treacă timpul în zadar am rugat-o pe știuta și frumoasa mea domnișoară să-mi permită s-o pictez… Acestui portret îi datorez Școala mea; e adevărat că am investit în el toate forțele mele. Portretul acesta a fundamentat aici reputația mea în 1886. Din acea vreme am ocupat un loc ferm la Munchen, eram de acum recunoscut drept un talent de prim rang”.

Deși Sighetul natal era cumva peste deal, Hollósy nu mai fusese la Baia Mare, despre care auzise de la János Thorma și István Réti, cei care l-au convins să vină în oraș pentru a crea o școală de pictură. Pe 8 mai l-a întâmpinat comitetul de onoare în frunte cu însuși primarul Oliver Thurman, apoi au mers cu trăsura până la grădina cazinoului pentru masa de prânz, după care au pornit spre „cocina de porci” – cum nu s-a sfiit pictorul să-i zică șopronului podit din scânduri bătute în cuie, cu trei ferestre spre nord, care-i va deveni „atelier”. Primăria aprobase deja cheltuirea extraordinară a 751,60 coroane „întrucât construirea acestui atelier aduce mari avantaje orașului”.

Scoala de pictura de la Baia Mare la 1900

Valorea școlii de vară a lui Hollósy avea să fie confirmată o iarnă mai târziu când vizitatorii au fost încântați de cele 229 de tablouri și studii, expuse la vechea galerie de artă din Budapesta. Succesul următoarei expoziții le-a adus subvenții guvernamentale și i-a motivat pe Hollósy și pictorii școlii să propună primăriei un plan de business cultural: construirea unor ateliere stabile a 3200 de coroane fiecare, pentru care școala să plătească o chirie de 160 de coroane anual timp de zece ani. Lucrările pictorilor și ucenicilor școlii au fost „de așa natură încât să-și aibă locul alături de orice expoziție europeană”, cum frumos scria săptămânalul Baia Mare și împrejurimile despre expoziția de la Satu Mare. Ultima.

Cinci ani în două secole, atât a ținut. Pentru că tocmai cei care au tras de artist să vină în oraș l-au împins apoi afară. Nici societatea băimăreană, trăind tihnit și respectabil (poate și un pic snoabă), nu a apreciat foarte tare existența cam agitată a pictorului-minune de la Munchen, mai degrabă certat cu bunele maniere decât artist genial. Primele semne apăruseră după nici trei ani, când pictorii băimăreni au expus fără el, la noua galerie de artă din Budapesta, iar cântecul de lebădă al maestrului și elevilor săi a fost expoziția sătmăreană din noiembrie 1901. „Când mă gândesc la Baia Mare, până și azi mă cuprind fiorii” avea să-și amintească Hollósy privind îndepărtarea sa ca pe un șut în fund ce avea să-l ducă musai înainte. Sigur e că Baia Mare, Nagybánya, Frauenbach, Groß-Neustadt, Frauenseiffen sau Civitas Rivulus Dominarum au intrat în secolul 20 și au rămas pe harta Europei pornind de la atelierul amărât care a crescut în 129 de ani ca o Colonie a pictorilor ce se laudă azi cu patru pavilioane, o galerie, 28 de ateliere și șase săli de expoziție. A fost ambiția frumoasă și bine intenționată a unui om care a plecat din Maramureș, a cunoscut gloria în capitala Bavariei, a fondat o adevărată școală de artă la Baia Mare, și-a căutat locul pe la Hunedoara, Gilău, pentru a se întoarce la Teceu, acasă, în Maramureșul natal.

Recitind povestea unei vieți de artist între München și Maramureș, așa cum a fost pusă pe hârtie în cartea lui Raoul Șorban, am dat printre paginile acesteia peste desenele Bunicului, făcute pe Ialomița, tare departe de Săsar, dar atât de aproape de sufletul lui.

patrimark.org

Together for heritage

Author patrimark

RENĂSCÂND RENAȘTEREA

VALEA ASCUNSĂ

MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

ATLANTIDA VALAHIEI

Montmartre de pe Săsar

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!