Genarația Z responsabilă social?

Ieri am fost în vizită la Ambasada Sustenabilității, la un eveniment despre receptivitatea Generației Z față de activități de responsabilitate socială. Foarte bun evenimentul!

Dacă e să dăm crezare legendelor urbane că prima impresie contează, apoi în cazul de față se valideaza 100%. Baieții de la Ambasadă au sediul într-o casă veche, pe strada Speranței – cum altfel😊 – impecabil renovată, cu parfum și atmosferă nealterate prin mobilier de birou și lustre via Ikea și Mobexpert.

Picture2

Totul e cu foarte mult gust, așezat pe parchetul vechi și asortat cu stucaturile de pe tavan, impecabil recondiționate. Și, ca să ancoreze parfumul în actualitate, și-au găsit locul pe pereți vizualuri din campania derulată în parteneriat cu Lidl, pentru Anul  Centenar – “100 de romani”. Înrămate discret și așezate la loc perfect să nu le poată ocoli privirea. Casa ridicată în Cartierul Armenesc este una de patrimoniu și face bună vecinatate cu casa Melik, spune-se cea mai veche din București.

Dar revenind la eveniment, acesta a alăturat invitați din mediul academic, susținători ai celor mai notorii campanii de CSR și reprezentanți ai Generatiei Z (tineri între 18 și 24 ani), implicați în proiecte și activități de responsabilitate socială.

Recunosc ca eu am fost acolo pentru rezultatele studiului pe care cei de la Ambasadă l-au ințiat și care mi-au dat dimensiunea interesului general pentru fenomen. Cand vorbim despre responsabilitate socială avem în vedere grija pentru cam tot ce ne înconjoară și are impicații sociale: de la mediu la energie regenerabilă, de la grupuri minoritare la educație, de la sănătate la patrimoniu, de la comunități locale la dezvoltare durabilă.

Așa cum era de așteptat, cele mai recognoscibile zone ale responsabilității sociale sunt “mediul”  – plantam copaci, facem curat în parcuri, din când în când colectăm selectiv – și “educația” – ghiozdane și rechizite pentru copii defavorizați, burse pentru cei supradotați, reducerea  abandonului școlar – adică acțiuni punctuale cu vizibilitate imediată în media și, cum spunea – cu umbră în glas – un invitat: “instantanee cu copii fericiți”.

Gelu Duminică, căci despre el vorbesc, zice frumos despre rolul responsabilității sociale care e ca un roman fluviu, cu multe capitole, cu continuitate și consecventă, cu multe personaje, fără rabat la resurse și timp, cu gândul la generațiile care vin și nu la comunicatul de presă de azi, și mai ales cu rezutate care se văd în timp dar numai dacă tot ce ai făcut e consistent și responsabil.

Eram curioasă, și am întrebat, cum stăm cu proiectele de reactivare a patrimoniului local și integrarea lui în comunitățile locale, în spațiului economico-social, pentru creșterea sustenabilității și dezvoltarea durabilă a acestora. Din păcate, notorietatea este foarte mică, tinde spre zero, deși în această zona sunt proiecte frumoase, cu impact social, dacă e să mă gândesc doar la conacul de la Adunații Copaceni pe care Hospis Casa Speranței l-a reabilitat și transformat într-un centru pentru copiii şi familiile afectate de boli genetice, limitatoare de viață. Și e doar un exemplu.

Cam 10% din populația din mediul urban prezintă interes pentru fenomenul responsabilității sociale. Un apetit mai crescut, dar nu spectaculos, îl are segmentul numit Generația Z (15%). Suntem oarecum ignoranți cu ce se întâmplă în jurul nostru, cu ce lăsăm mai departe generațiilor care vin, avem o responsabilitate limitată pentru ce am primit și ne este azi spre folosire și gestionare.

Așa cum spunea un tânăr al Generație Z, colegii lui sunt preocupati de zona antreprenoriatului stric mercantil și sunt puțin cei care au un mindset format în sensul antreprenoriatului care să aibă și impact social. Tot el găsește și explicația. Ea stă în educație, o anumită formare în familie, cercul de prieteni – pe care el a inceput să îl trieze în ultimul timp și să îi păstreze pe cei care au același mod de a vedea lumea ca și el. Mă gândeam, auzindu-l vorbind, că preocuparea constantă de a ne așeza în bula nostră, chiar dacă ea este extrem de generoasă ca aspirații, e o modalitate de supraviețuire cu efecte devastatoare pentru societate și lumea înconjurătoare.

Și ca bucla să se închidă frumos, am luat un comentariu din sală și l-am așezat lângă conceptul de responsabilitate socială. Spunea cineva, referitor la Genarația Z, că una dintre cele mai evidente caracteristici e nevoia de instant rewards – task-uri scurte și recompense frecvente – total opusă amânării recompensei, gamă în care generația Baby Boomer a fost educată (daca iei premiul I primești bicicletă, când o să ies la pensie o să am timp și de mine, adună bani albi pentru zile negre … vă sună cunoscut?😊

M-am întrebat – doar de dragul discuției filozofice, fără stereotipuri uzuale în minte – și las întrebarea deschisă și pentru voi, în ce gamă se scrie responsabilitatea socială pentru Generația Z când tonul îl dă instant reward?

Facultatea de Olărit

39514917_1868737839876541_228110819806674944_n

PISCU. CIOLPANI. ILFOV. La o aruncătură de băț de București, unde Ialomița face o buclă și ține-n brațe sălașul micului dragon – cum zice zenul, karma și feng shui-ul – pe un mal lutos, numai bun pentru o îndeletnicire străveche: olăritul.

Satul cu tradiție în lucrarea cu rost a lutului, adormit oleacă la umbra istoriei, a adus în casele gospodarilor din centrul, sudul și estul țării milioane și milioane de oale, veselă și jucării, din care s-au hrănit generații și care au bucurat copilăria multor copii crescuți – oare cum e posibil? – într-o lume fără Internet, mobil și Netflix. 250 este cifra legendară: 250 de cuptoare aveau în Piscu tot atâtea familii care, pe la mijlocul secolului trecut, produceau ceramică utilitară pentru propria casă dar o mai vindeau și la târgurile și bâlciurile din București până la Buzău, din Câmpia Română până la malul Dunării.

Destinul ne-a adus acum 10 ani ș-un pic în curtea unei case de pe strada… Olarilor, ne-am îndrăgostit iremediabil de locul cu vedere la Ialomița, de verdele tare al pădurii Scroviștea, care îți atrăgea ca un magnet privirea, de satul șerpuit, aproape de București, dar suficient de departe să uiți de apăsarea orașului și, nu în ultimul rând, de cățelul Dănuț.

Gospodării așezate, despre care atunci habar n-aveam că sunt legate de o tradiție îndelungată care, o dată cu vremurile tulburi ale anilor ‘50, a intrat în hibernare. Îngrădindu-li-se treptat accesul la pământul bun pentru făcut oale, pe care aproape fiecare familie îl avea pe malul Ialomiței, vremurile îndeletnicirii străvechi au inceput să apună, o parte dintre olarii pricepuți din Piscu găsindu-și loc la Cooperativa de Artă Aplicată din București sau la CAP, unde, lună de lună, se străduiau să-și realizeze norma de ghivece.

Treptat, olarii și-au închis cuptoarele astfel încât, atunci când noi am ajuns în sat, trei mai erau funcționale. În șura veche am găsit un adevarat tezaur de oale vechi și străchini… mai mari sau mai mici, „înflorate” cu motive simple, specifice zonei: elemente grafice (linii și puncte ritmate, valuri și solzi rotunjiți) sau elemente vegetale (flori, ciorchini de struguri, fructe). Mai rar apare ca motiv și cocoșul.

Deși ar trebui să nu zicem, la colțul casei vechi, adânc îngropată, am descoperit și comoara: oale de pământ, pline cu monede vechi pe care proprietarii n-au mai apucat să le schimbe prin ’52, reforma monetară luîndu-i pe mulți piscași prin surprindere.

Picture1

Olăritul din Piscu a fost salvat de la dispariția previzibilă de Adriana și Virgil Scripcariu care, în jurul ideii de „Oale de Pisc”, au dezvoltat un adevărat Hub de Patrimoniu: ateliere de olărit, Școala de la Piscu, Festivalul Iei, Muzeul Oalelor de Pisc, parteneriate culturale și, nu în ultimul rând, au înnobilat satul cu titlul de Sat Cultural 2017!

Picture4

Duminica trecută, cei 60 de studenți din 26 țări ai Bucharest Summer University 2018, mentorată anul acesta de Facultatea de Marketing a Academiei de Studii Economice din București, au ajuns în sat, la inițiativa Asociației Patrimark. Și-au dat frâu liber imaginației și au atins bulgării de lut – unii mai timid, alții cu ceva mai mult curaj, aproape toți pentru prima dată în viață, plecând de la roata olarului plini de lut din cap până-n picioare, dar bucuroși și fascinați de mișcarea creativă a mâinilor.

Cănile, străchinile sau litrele pe care le-au modelat cu ajutorul celor trei meșteri olari au rămas la uscat pentru trei zile… Ne întoarcem să le recuperăm!

Casa Melik

Picture3

… un loc ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o gradină îngrijită cu atenție, care găzduiește colecția Theodor Pallady ajunsă la noi prin bunăvointa familiei Serafina și Gheorghe Răuț.

Considerată cea mai veche casă din București, a fost ridicată între 1750 și 1760. Chiar dacă nici un document nu menționează numele celui care a ridicat-o, știm că a intrat in posesia familiei negustorului armean Chevorc Nazaretoglu iar fiul acestuia, Agop, o dă zestre fiicei lui, Ana, la căsătoria acesteia cu arhitectul Iacob Melik. Acesta din urmă iși lasă amprenta asupra casei – cum ar fi putut să nu o facă 🙂 – în urma renovării de la 1857.

Muzică bună, conac fericit

pi

Este, probabil, cel mai bun produs cultural de care ne putem bucura zile acestea: SoNoRo Conac, compoziția perfectă între sunete armonioase și conace cu patină, menită să facă mai cunoscut, interesant și apreciat patrimoniul cultural arhitectural românesc. Un fel de muzica potrivită în camera potrivită, că doar de aceea se cheamă muzică de cameră!

„Proiectul” – pentru că în zilele noastre totul se face pe proiect! – a început acum cinci ani, când Răzvan Popovici și muzicienii SoNoRo s-au aventurat să aducă acorduri de muzică clasică în locuri despre care poate știm, dar sigur nu destul, care poate ne preocupă, dar nu prea le îngrijim, pe care poate le vizităm, dar doar dacă ne ies în cale și de care poate ne bucurăm, dar numai dacă nu ne ia prea mult.

SoNoRo Conac 2018 a ajuns, fix la jumătatea aventurii de anul acesta,  la Filipeștii de Târg, pe moșia lui Pană Filipescu, cel care a ridicat, să tot fi fost anul 1650, conacul ce-i poartă azi numele, dar numai după ce a luat-o de soață pe Maria, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino. De unde să știe marele logofăt că, peste ani, casa familiei sale va deveni unul dintre bune exemple de restaurare ale arhitecturii Valahiei secolului 17? Îi spunem stil brâconvenesc, dar începuturile sale vin din vremurile înfloritoare ale domniei lui Matei Basarab, iar desăvârșirea amintește de strălucirea scăpătată a Veneției și de Constantinopolul unui imperiu care bătea la porțile Vienei.

Stăpânit de Filipești, apoi de Cantacuzini, conacul avea să devină, după 1945, al întregului popor. Ce e remarcabil pentru cele patru decenii și un pic care au urmat?  Păi depozitarea, în pivnițele casei, a cartofilor recoltați de CAP-ul local, dar și restaurarea realizată între 1968 și 1971. Dacă prima a „ajutat”, cea de-a doua a împiedicat ruinarea sa. Banii europeni au însemnat salvarea, iar cei care vizitează azi conacul, redeschis pentru public exact acum doi ani, pot descoperi aerul secolelor 17-18 și istoria celor două familii care au contat în istoria Țării Românești, a României sau chiar a Europei.

Picture1

Se spune că mobilierul și decorațiunile conacului îl făceau cu totul aparte, dar din acestea nu s-a mai păstrat nimic. Se mai zice și că faimoasa bibliotecă a stolnicului Constantin Cantacuzino a fost găzduită tot aici, dar nici din aceasta n-au mai rămas prea multe file. Ni le-am putut închipui, pentru câteva clipe, ascultând Bach, Boccherini, Beethoven, Enescu, Ligeti, Prokofiev și Bridge, interpretați cu măiestrie de Francesco Ionașcu, Christian Naș, Răzvan Popovici și Marcin Sieniawski, în ordinea notelor de pe portativ.  Iar „Salut d’amour” al lui Edward Elgar, bisat în crama conacului în clinchetul paharelor cu vin bun, ne-a încântat și nu ne-am putut stăpâni gândul că viața la conac trebuie să fi avut farmecul ei!

Picture2