Rubens van der Gherla

Zice lumea tot mai des că nici secunda nu mai e ce-a fost – aud că ajustăm acum și etalonul kilogram! – a venit 2019 peste noi și am rămas cu o amintire restantă de anul trecut. Vânturînd niște poze mai vechi și trasă de mânecă de copil că se pune din nou în mișcare mașinăria Untold, am zis că-i momentul perfect să încalc principiul sănătos „ce poți face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut”. Nu e mâine, sunt deja șase luni de când am descoperit Catedrala Armeano – Catolică din Gherla, care ascunde între zidurile ei vechi o pictură a lui Rubens! Rubens la Gherla… What!?

Da, tocmai la Gherla, iar povestea e fabuloasă, pe alocuri legendară, da’ ce-ar fi fost Miorița fără oralitatea folclorului autentic (cică dacii nu aveau limbă scrisă si, mai ales în spațiul ăsta din afara Carpaților, uite că ne-a salvat de la colonizarea totală. O fi avut Traian o simpatie maximă pentru daci sau pentru cât de cristalin suna limba lor dacă i-a lăsat să-și vadă de-ale lor. Chiar le-a făcut o columnă, iar niște busturi frumoase de-ale lor le-a așezat la loc de cinste la el în sufragerie, în Foro di Traiano, la Roma).

De la Roma înapoi la Gherla, armeni și Rubens: ce caută un Rubens autentic la Gherla? Când o să ajungeți acolo, o să puteți afla întreaga legenda, poate un pic romanțată dar la fel de autentică, de la Ioan Estegar (povestea aici), armeanul-fluviu care se îngrijește de treburile laice ale bisericii și care zice o poveste fără sfarșit… Mă rog, ar putea, dar nici un grup de turiști n-are răbdare decât pentru vreo două ore.

Povestea e cu și despre armeni, cum au ajuns ei la Gherla și, cum s-a întâmplat să pună într-o capelă a bisericii lor o pictură originală a lui Rubens.

Acuma, cum se zice pe la noi, „there is a will, there is a way!”, comerciantul găsește întotdeauna o cale! Storyteller-ul Ioan Estegar începe de la exodul masiv din Armenia, trece prin așezarea armenilor în Moldova și, mai apoi, migrația spre vest via Transilvania, moment în care niște familii au decis să rămână în zona Gherlei de azi, să-și construiască o așezare – Armenopolis și, musai, o biserică.

Mai povestește domnul Estegar despre cum au luat naștere inconfundabilele nume armenești, cam pe modelul numelor din Moldova – Amariei, Apetrei – doar că asocierea nu s-a făcut cu o persoană înrudită, nici cu vreo poreclă – Sucitu, Turcitu – ci cu îndeletnicirea familiei sau a unuia dintre membrii săi (Estegar are veni de la un strămoș care avea în fișa postului să ducă steagul unde trebuie și când e nevoie.).

Și cum ziceam, pe la jumătatea secolului 18, armenii au început să ridice în polisul lor o biserică pe măsura bunăstării comunității întemeiate pe priceperea lor de a face comerț și dorința a trăi bine (date fiind circumstanțele). Biserica a fost gata la 1798 dar, parcă, i-ar mai fi lipsit ceva: o pictură frumoasă ca altar. Soarta a făcut ca împăratul Austriei să aibă nevoie de bani pentru a finanța războiul cu Napoleon, iar armenii din Gherla să-i aibă. Destui cât să-i dea și cu împrumut.

N-au negociat cu împăratul vreun ROBOR mai avantajos, ci au cerut un tablou din colecția bogată a acestuia. Armenii au vrut unul cât mai mare pentru a-l așeza, impunător, în altarul bisericii lor și au ales ce-au găsit mai bun în galeria imperială: „Coborârea lui Isus de pe cruce” de Peter Paul Rubens. Împăratul, generos ca orice împărat, dorea să le facă un cadou armenilor, pentru că le-a promis dar și că dădea bine la imaginea Curții și brandul personal. Dar se gandea la ceva mai degrabă simbolic, fără să afecteze prea mult ștaiful colecției. Și Rubensul i s-a părut cam prea valoros…

Armenii au fost invitați să se bucure de ospitalitatea împăratului și să rămână la Curte peste noapte. Așa că s-au ospătat, au băut și au chefuit, iar apoi au dormit bine. La dimineață, când pregătirile de plecare erau în toi, armenii au cerut permisiunea să împacheteze și tabloul doar că gazdele imperiale le-au adus din galerie altul decât cel ales cu o zi înainte! Spiritele s-au încins, s-a jucat un pic de „ ba da, ba nu” până când oamenii Luminăției sale au întrebat „Aber worauf verlassen Sie sich când ne acuzați că v-am schimbat tabloul?” Și răspunsul a venit instant: „Pe semne!” Adică averile nu se fac dacă nu știi să-ți protejezi cum  poți investițiile 😊. Prevăzători, armenii au însemnat spatele Rubensului ales cu o seară înainte… Just in case!   

Adus la Gherla, Rubensul s-a dovedit cam mic pentru a fi expus în spatele altarului mare (o fi ținut împăratul degetele încrucișate la spate) așa că armenii au hotărât să construiască o capelă laterală, pe care au numit-o „Capela Învierii”, în care tabloul și-a găsit locul potrivit. În 1944, trupele maghiare în retragere l-au luat în Ungaria, de unde a fost recuperat în 1952 revenind în România mai întâi la Muzeul din Gherla, apoi la Muzeul de Artă din Cluj și, în fine, din nou acasă, la 22 decembrie 1999.

Dacă la vară ajungeți la Electric Castle sau la Untold sau, pur și simplu, treceți prin Gherla, opriți și vizitați Catedrala Armeano-Catolică pentru a vedea gratis unul dintre cele trei Rubens din România (celelalte sunt la Brukenthal-ul din Sibiu).

Tabloul valorează milioane, dar legenda lui este neprețuită!

Genarația Z responsabilă social?

Ieri am fost în vizită la Ambasada Sustenabilității, la un eveniment despre receptivitatea Generației Z față de activități de responsabilitate socială. Foarte bun evenimentul!

Dacă e să dăm crezare legendelor urbane că prima impresie contează, apoi în cazul de față se valideaza 100%. Baieții de la Ambasadă au sediul într-o casă veche, pe strada Speranței – cum altfel😊 – impecabil renovată, cu parfum și atmosferă nealterate prin mobilier de birou și lustre via Ikea și Mobexpert.

Picture2

Totul e cu foarte mult gust, așezat pe parchetul vechi și asortat cu stucaturile de pe tavan, impecabil recondiționate. Și, ca să ancoreze parfumul în actualitate, și-au găsit locul pe pereți vizualuri din campania derulată în parteneriat cu Lidl, pentru Anul  Centenar – “100 de romani”. Înrămate discret și așezate la loc perfect să nu le poată ocoli privirea. Casa ridicată în Cartierul Armenesc este una de patrimoniu și face bună vecinatate cu casa Melik, spune-se cea mai veche din București.

Dar revenind la eveniment, acesta a alăturat invitați din mediul academic, susținători ai celor mai notorii campanii de CSR și reprezentanți ai Generatiei Z (tineri între 18 și 24 ani), implicați în proiecte și activități de responsabilitate socială.

Recunosc ca eu am fost acolo pentru rezultatele studiului pe care cei de la Ambasadă l-au ințiat și care mi-au dat dimensiunea interesului general pentru fenomen. Cand vorbim despre responsabilitate socială avem în vedere grija pentru cam tot ce ne înconjoară și are impicații sociale: de la mediu la energie regenerabilă, de la grupuri minoritare la educație, de la sănătate la patrimoniu, de la comunități locale la dezvoltare durabilă.

Așa cum era de așteptat, cele mai recognoscibile zone ale responsabilității sociale sunt “mediul”  – plantam copaci, facem curat în parcuri, din când în când colectăm selectiv – și “educația” – ghiozdane și rechizite pentru copii defavorizați, burse pentru cei supradotați, reducerea  abandonului școlar – adică acțiuni punctuale cu vizibilitate imediată în media și, cum spunea – cu umbră în glas – un invitat: “instantanee cu copii fericiți”.

Gelu Duminică, căci despre el vorbesc, zice frumos despre rolul responsabilității sociale care e ca un roman fluviu, cu multe capitole, cu continuitate și consecventă, cu multe personaje, fără rabat la resurse și timp, cu gândul la generațiile care vin și nu la comunicatul de presă de azi, și mai ales cu rezutate care se văd în timp dar numai dacă tot ce ai făcut e consistent și responsabil.

Eram curioasă, și am întrebat, cum stăm cu proiectele de reactivare a patrimoniului local și integrarea lui în comunitățile locale, în spațiului economico-social, pentru creșterea sustenabilității și dezvoltarea durabilă a acestora. Din păcate, notorietatea este foarte mică, tinde spre zero, deși în această zona sunt proiecte frumoase, cu impact social, dacă e să mă gândesc doar la conacul de la Adunații Copaceni pe care Hospis Casa Speranței l-a reabilitat și transformat într-un centru pentru copiii şi familiile afectate de boli genetice, limitatoare de viață. Și e doar un exemplu.

Cam 10% din populația din mediul urban prezintă interes pentru fenomenul responsabilității sociale. Un apetit mai crescut, dar nu spectaculos, îl are segmentul numit Generația Z (15%). Suntem oarecum ignoranți cu ce se întâmplă în jurul nostru, cu ce lăsăm mai departe generațiilor care vin, avem o responsabilitate limitată pentru ce am primit și ne este azi spre folosire și gestionare.

Așa cum spunea un tânăr al Generație Z, colegii lui sunt preocupati de zona antreprenoriatului stric mercantil și sunt puțin cei care au un mindset format în sensul antreprenoriatului care să aibă și impact social. Tot el găsește și explicația. Ea stă în educație, o anumită formare în familie, cercul de prieteni – pe care el a inceput să îl trieze în ultimul timp și să îi păstreze pe cei care au același mod de a vedea lumea ca și el. Mă gândeam, auzindu-l vorbind, că preocuparea constantă de a ne așeza în bula nostră, chiar dacă ea este extrem de generoasă ca aspirații, e o modalitate de supraviețuire cu efecte devastatoare pentru societate și lumea înconjurătoare.

Și ca bucla să se închidă frumos, am luat un comentariu din sală și l-am așezat lângă conceptul de responsabilitate socială. Spunea cineva, referitor la Genarația Z, că una dintre cele mai evidente caracteristici e nevoia de instant rewards – task-uri scurte și recompense frecvente – total opusă amânării recompensei, gamă în care generația Baby Boomer a fost educată (daca iei premiul I primești bicicletă, când o să ies la pensie o să am timp și de mine, adună bani albi pentru zile negre … vă sună cunoscut?😊

M-am întrebat – doar de dragul discuției filozofice, fără stereotipuri uzuale în minte – și las întrebarea deschisă și pentru voi, în ce gamă se scrie responsabilitatea socială pentru Generația Z când tonul îl dă instant reward?

Casa Melik

Picture3

… un loc ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o gradină îngrijită cu atenție, care găzduiește colecția Theodor Pallady ajunsă la noi prin bunăvointa familiei Serafina și Gheorghe Răuț.

Considerată cea mai veche casă din București, a fost ridicată între 1750 și 1760. Chiar dacă nici un document nu menționează numele celui care a ridicat-o, știm că a intrat in posesia familiei negustorului armean Chevorc Nazaretoglu iar fiul acestuia, Agop, o dă zestre fiicei lui, Ana, la căsătoria acesteia cu arhitectul Iacob Melik. Acesta din urmă iși lasă amprenta asupra casei – cum ar fi putut să nu o facă 🙂 – în urma renovării de la 1857.

Muzică bună, conac fericit

pi

Este, probabil, cel mai bun produs cultural de care ne putem bucura zile acestea: SoNoRo Conac, compoziția perfectă între sunete armonioase și conace cu patină, menită să facă mai cunoscut, interesant și apreciat patrimoniul cultural arhitectural românesc. Un fel de muzica potrivită în camera potrivită, că doar de aceea se cheamă muzică de cameră!

„Proiectul” – pentru că în zilele noastre totul se face pe proiect! – a început acum cinci ani, când Răzvan Popovici și muzicienii SoNoRo s-au aventurat să aducă acorduri de muzică clasică în locuri despre care poate știm, dar sigur nu destul, care poate ne preocupă, dar nu prea le îngrijim, pe care poate le vizităm, dar doar dacă ne ies în cale și de care poate ne bucurăm, dar numai dacă nu ne ia prea mult.

SoNoRo Conac 2018 a ajuns, fix la jumătatea aventurii de anul acesta,  la Filipeștii de Târg, pe moșia lui Pană Filipescu, cel care a ridicat, să tot fi fost anul 1650, conacul ce-i poartă azi numele, dar numai după ce a luat-o de soață pe Maria, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino. De unde să știe marele logofăt că, peste ani, casa familiei sale va deveni unul dintre bune exemple de restaurare ale arhitecturii Valahiei secolului 17? Îi spunem stil brâconvenesc, dar începuturile sale vin din vremurile înfloritoare ale domniei lui Matei Basarab, iar desăvârșirea amintește de strălucirea scăpătată a Veneției și de Constantinopolul unui imperiu care bătea la porțile Vienei.

Stăpânit de Filipești, apoi de Cantacuzini, conacul avea să devină, după 1945, al întregului popor. Ce e remarcabil pentru cele patru decenii și un pic care au urmat?  Păi depozitarea, în pivnițele casei, a cartofilor recoltați de CAP-ul local, dar și restaurarea realizată între 1968 și 1971. Dacă prima a „ajutat”, cea de-a doua a împiedicat ruinarea sa. Banii europeni au însemnat salvarea, iar cei care vizitează azi conacul, redeschis pentru public exact acum doi ani, pot descoperi aerul secolelor 17-18 și istoria celor două familii care au contat în istoria Țării Românești, a României sau chiar a Europei.

Picture1

Se spune că mobilierul și decorațiunile conacului îl făceau cu totul aparte, dar din acestea nu s-a mai păstrat nimic. Se mai zice și că faimoasa bibliotecă a stolnicului Constantin Cantacuzino a fost găzduită tot aici, dar nici din aceasta n-au mai rămas prea multe file. Ni le-am putut închipui, pentru câteva clipe, ascultând Bach, Boccherini, Beethoven, Enescu, Ligeti, Prokofiev și Bridge, interpretați cu măiestrie de Francesco Ionașcu, Christian Naș, Răzvan Popovici și Marcin Sieniawski, în ordinea notelor de pe portativ.  Iar „Salut d’amour” al lui Edward Elgar, bisat în crama conacului în clinchetul paharelor cu vin bun, ne-a încântat și nu ne-am putut stăpâni gândul că viața la conac trebuie să fi avut farmecul ei!

Picture2

Visători și ziduri vechi

Lași zidurile medievale ale Făgărașului pe stânga și urmezi drumul care ar duce la Șoarș. „Ar” pentru că nu vezi nici măcar o amărâtă de tablă care să-ți zică dacă ăsta-i drumul. Da’ se mai uită cineva după indicatoare în zilele lui Waze și GPS? Se … pentru că dacă mergi să vezi cetăți de jumătate de mileniu sau mai mult, parcă se potrivește mai bine navigatul după hărți și semne decât după ecranul tactil și interactiv…

Și începe să urce, când drept, când cotit, dar tot mai spectaculos: ce s-ar mai potrivi pe-aici un raliu al bisericilor fortificate! Ce e mare și negru cu roz chiar în vârful dealului? Un câine ciobănesc cu limba până-n drum, deși după blană și gabarit, eventual noaptea, putea fi luat ușor drept urs. Sigur e cu una din turmele care pasc dealurile verzi și e atât de stăpân pe situație că-și permite să se tragă agale din calea mașinii: fie, putem înainta, treacă de la el. Ham!

După deal, ca-n viață, vine valea și cauți din priviri locul în care știi că trebuie să faci dreapta. Și apare săgeata albastră – Felmer, la dreapta. Drumul e neașteptat de bun: parcă era „imposibil de ajuns acolo”!? După încă vreo doi kilometri afli că imposibilul nu există, dar trebuie să ai o mașină bună și o mare voință să înaintezi în timp ce asfaltul devine un soi de postament, tot mai găurit și curând înlocuit de un pământ uscat de cea mai bună calitate.

Picture3

Felmer / Felmern” scrie la intrare iar numele, în acte de la 1206, zic unii că ar fi al preotului comunității de sași veniți aici încă la 1150.

Pe strada Principală, fostă Republicii, pe un dâmb din mijlocul satului a fost ridicată, în jur de 1250, biserica. Turcii n-au ajuns decât o dată (chiar și) aici, destul cât să-ngrozească satul și să-i dea cel mai solid motiv pentru a o înconjura cu ziduri, două secole mai târziu. Biserica se ține bine după atâtea sute de ani, adică arată impunător de la distanță și mai stă-n picioare. Crăpăturile din ziduri zic că nu multă vreme.

Picture2

Radu și Alina s-au mutat din capitala europeană în centrul țării. Cu cățel și purcel – mă rog, motani și cățel, purcelul fiind la stadiul de ideal; cu bagaje, dar fără arme, că doar NATO e peste deal, la Cincu! N-au mobil, doar fibră optică și toate motivele să se zbată pentru a repara și repune biserica fortificată pe harta turistică. Ar vrea ca-n locul turcilor să dea năvală, dacă nu turiștii culturali, măcar curioșii să vadă ce vechituri de secole mai pot găsi prin satele Transilvaniei.

Nu le e ușor să fie istorici, meșteri restauratori, arheologi, manageri de proiect, ghizi turistici și, nu în ultimul rând, părinți, dar le place și au încredere în binele pe care îl fac. Iar problemele cele mai mari par să le aibă tocmai cu oamenii din sat cărora, parcă pentru a face în ciudă șabloanelor despre „dezvoltarea durabilă a comunităților locale”, nu le pasă prea tare de biserica fortificată.

Dacă localnicii sunt neinteresați de Turnul Slăninii și scara organistului, singura fereastră cu trepte ce poate fi văzută la o biserică fortificată a sașilor transilvăneni, poate că numărul din ce în ce mai mare al vizitatorilor va presa primăria să facă drumul, va aduce banii pentru restaurare și va face din Felmer destinația de turism cultural care merită să fie.