Casa Melik

 

Picture3

… un loc ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o gradină îngrijită cu atenție, care găzduiește colecția Theodor Pallady ajunsă la noi prin bunăvointa familiei Serafina și Gheorghe Răuț.

Considerată cea mai veche casă din București, a fost ridicată între 1750 și 1760. Chiar dacă nici un document nu menționează numele celui care a ridicat-o, știm că a intrat in posesia familiei negustorului armean Chevorc Nazaretoglu iar fiul acestuia, Agop, o dă zestre fiicei lui, Ana, la căsătoria acesteia cu arhitectul Iacob Melik. Acesta din urmă iși lasă amprenta asupra casei – cum ar fi putut să nu o facă 🙂 – în urma renovării de la 1857.

Muzică bună, conac fericit

pi

Este, probabil, cel mai bun produs cultural de care ne putem bucura zile acestea: SoNoRo Conac, compoziția perfectă între sunete armonioase și cărămizi învechite, menită să facă mai cunoscut, interesant și apreciat patrimoniul cultural arhitectural românesc. Un fel de muzica potrivită în camera potrivită, că doar de aceea se cheamă muzică de cameră!

„Proiectul” – pentru că în zilele noastre totul se face pe proiect! – a început acum cinci ani, când Răzvan Popovici și muzicienii SoNoRo s-au aventurat să aducă acorduri de muzică clasică în locuri despre care poate știm, dar sigur nu destul, care poate ne preocupă, dar nu prea le îngrijim, pe care poate le vizităm, dar doar dacă ne ies în cale și de care poate ne bucurăm, dar numai dacă nu ne ia prea mult.

SoNoRo Conac 2018 a ajuns, fix la jumătatea aventurii de anul acesta,  la Filipeștii de Târg, pe moșia lui Pană Filipescu, cel care a ridicat, să tot fi fost anul 1650, conacul ce-i poartă azi numele, dar numai după ce a luat-o de soață pe Maria, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino. De unde să știe marele logofăt că, peste ani, casa familiei sale va deveni unul dintre bune exemple de restaurare ale arhitecturii Valahiei secolului 17? Îi spunem stil brâconvenesc, dar începuturile sale vin din vremurile înfloritoare ale domniei lui Matei Basarab, iar desăvârșirea amintește de strălucirea scăpătată a Veneției și de Constantinopolul unui imperiu care bătea la porțile Vienei.

Stăpânit de Filipești, apoi de Cantacuzini, conacul avea să devină, după 1945, al întregului popor. Ce e remarcabil pentru cele patru decenii și un pic care au urmat?  Păi depozitarea, în pivnițele casei, a cartofilor recoltați de CAP-ul local, dar și restaurarea realizată între 1968 și 1971. Dacă prima a „ajutat”, cea de-a doua a împiedicat ruinarea sa. Banii europeni au însemnat salvarea, iar cei care vizitează azi conacul, redeschis pentru public exact acum doi ani, pot descoperi aerul secolelor 17-18 și istoria celor două familii care au contat în istoria Țării Românești, a României sau chiar a Europei.

Picture1

Se spune că mobilierul și decorațiunile conacului îl făceau cu totul aparte, dar din acestea nu s-a mai păstrat nimic. Se mai zice și că faimoasa bibliotecă a stolnicului Constantin Cantacuzino a fost găzduită tot aici, dar nici din aceasta n-au mai rămas prea multe file. Ni le-am putut închipui, pentru câteva clipe, ascultând Bach, Boccherini, Beethoven, Enescu, Ligeti, Prokofiev și Bridge, interpretați cu măiestrie de Francesco Ionașcu, Christian Naș, Răzvan Popovici și Marcin Sieniawski, în ordinea notelor de pe portativ.  Iar „Salut d’amour” al lui Edward Elgar, bisat în crama conacului în clinchetul paharelor cu vin bun, ne-a încântat și nu ne-am putut stăpâni gândul că viața la conac trebuie să fi avut farmecul ei!

Picture2

Visători și ziduri vechi

Lași zidurile medievale ale Făgărașului pe stânga și urmezi drumul care ar duce la Șoarș. „Ar” pentru că nu vezi nici măcar o amărâtă de tablă care să-ți zică dacă ăsta-i drumul. Da’ se mai uită cineva după indicatoare în zilele lui Waze și GPS? Se … pentru că dacă mergi să vezi cetăți de jumătate de mileniu sau mai mult, parcă se potrivește mai bine navigatul după hărți și semne decât după ecranul tactil și interactiv…

Și începe să urce, când drept, când cotit, dar tot mai spectaculos: ce s-ar mai potrivi pe-aici un raliu al bisericilor fortificate! Ce e mare și negru cu roz chiar în vârful dealului? Un câine ciobănesc cu limba până-n drum, deși după blană și gabarit, eventual noaptea, putea fi luat ușor drept urs. Sigur e cu una din turmele care pasc dealurile verzi și e atât de stăpân pe situație că-și permite să se tragă agale din calea mașinii: fie, putem înainta, treacă de la el. Ham!

După deal, ca-n viață, vine valea și cauți din priviri locul în care știi că trebuie să faci dreapta. Și apare săgeata albastră – Felmer, la dreapta. Drumul e neașteptat de bun: parcă era „imposibil de ajuns acolo”!? După încă vreo doi kilometri afli că imposibilul nu există, dar trebuie să ai o mașină bună și o mare voință să înaintezi în timp ce asfaltul devine un soi de postament, tot mai găurit și curând înlocuit de un pământ uscat de cea mai bună calitate.

 

Picture3

Felmer / Felmern” scrie la intrare iar numele, în acte de la 1206, zic unii că ar fi al preotului comunității de sași veniți aici încă la 1150.

Pe strada Principală, fostă Republicii, pe un dâmb din mijlocul satului a fost ridicată, în jur de 1250, biserica. Turcii n-au ajuns decât o dată (chiar și) aici, destul cât să-ngrozească satul și să-i dea cel mai solid motiv pentru a o înconjura cu ziduri, două secole mai târziu. Biserica se ține bine după atâtea sute de ani, adică arată impunător de la distanță și mai stă-n picioare. Crăpăturile din ziduri zic că nu multă vreme.

Picture2

Radu și Alina s-au mutat din capitala europeană în centrul țării. Cu cățel și purcel – mă rog, motani și cățel, purcelul fiind la stadiul de ideal; cu bagaje, dar fără arme, că doar NATO e peste deal, la Cincu! N-au mobil, doar fibră optică și toate motivele să se zbată pentru a repara și repune biserica fortificată pe harta turistică. Ar vrea ca-n locul turcilor să dea năvală, dacă nu turiștii culturali, măcar curioșii să vadă ce vechituri de secole mai pot găsi prin satele Transilvaniei.

Nu le e ușor să fie istorici, meșteri restauratori, arheologi, manageri de proiect, ghizi turistici și, nu în ultimul rând, părinți, dar le place și au încredere în binele pe care îl fac. Iar problemele cele mai mari par să le aibă tocmai cu oamenii din sat cărora, parcă pentru a face în ciudă șabloanelor despre „dezvoltarea durabilă a comunităților locale”, nu le pasă prea tare de biserica fortificată. Dacă localnicii sunt neinteresați de Turnul Slăninii și scara organistului, singura fereastră cu trepte ce poate fi văzută la o biserică fortificată a sașilor transilvăneni, poate că numărul din ce în ce mai mare al vizitatorilor va presa primăria să facă drumul, va aduce banii pentru restaurare și va face din Felmer destinația de turism cultural care merită să fie.

În oglindă

Să le despartă vreo 40 de kilometri: puțin peste jumătate de oră, dacă faci drumul cu mașina și ții la regulile bunelor maniere auto (cele din Codul Rutier); o zi și destulă apă, dacă o iei la pas prin praful Bărăgănului. În rest, ai zice că sunt copie la indigo, din oricare parte le-ai lua: amândouă din aceeași Ialomiță, lângă ape bune de pescuit și la scăldat, cam de aceeași vârstă,  de familie bună și cu recomandări înalte.

De aici încep diferențele: ca de la cer la pământ sau ca de la strălucire la paragină!

IMG_8739

 

Unul e păscut de capre și așteaptă fondurile, musai „europene”, pentru a fi repus pe picioare. Omul care e cu turma se uită curios că nu înțelege cui i-ar putea păsa de o ruină, la fel și câinii care te anunță amical că sunt și ei pe IMG_8789acolo, la umbra castanilor!

 

Celălalt își primește oaspeții cu cafea, limonadă și apă rece, pe terasă sau în salonul de poker. Ghidul care-ți spune povestea locului știe că vii și te așteaptă să te trezești din visul în care numai ce-ai câștigat la cărți încă o jumătate de moșie cu acareturi cu tot…

 

Să fie apa de vină?

IMG_8752

Că Mostiștea, e clar, nu-i ca Ialomița, unde crește-naltă vița… Chiar dacă e mai natural, adicătelea cu mai multă natură, pe malul drept al Mostiștei, cel stâng al Ialomiței a fost mai norocos. Cine are drum pe lângă cele două se bucură fie de un loc frumos de picnic, cu iarbă verde, apă liniștită și rapiță înflorită sau de viața domestică, restaurată, a unei familii înstărite din România care se pregătea să devină Mare.

Că tot am zis de  familie, să fie familia?

31945460_1450921375014640_8923550493158932480_n

Marghiloman e unul dintre numele pe care nu-l poți șterge din istoria României. Oameni pricepuți în a-și crește avuția, au ridicat la Hagiești, pe vatra moșiei lui Radu Dudescul, la capăt de secol 19, un conac care să le amintească tuturor numele. Doar că lumea n-a mai ținut minte decât că Alexandru, prim-ministru în primăvara lui 1918, a semnat – că n-avea cine… – Pacea  de la București. Una de care chiar nu prea vrem să povestim. De aici, poate, o veritabilă bad karma…

IMG_8829

Mândrul neam sârbesc al Obrenovicilor s-a așezat la Manasia într-o vreme în care România era pentru Balcani cam ce a fost America pentru europeni. Bătăliile cu turcii și povestea de amor între Maria Obrenovici, fostă Catargiu, și Alexandru Ioan Cuza au dat un alt aer conacului. Pe care Ion Hagianoff, cândva ministru de externe al Bulgariei, căsătorit cu Marie-Claire (de la ei să vină „să-ți trăiască franțuzoaica”!?), l-a făcut și mai frumos.

După venirea la putere a clasei muncitoare, Hagiești a devenit sediu de CAP, iar Manasia, parcă un pic mai  bine, grădiniță. Ambele s-au degradat cât au fost lăsate astfel încât atunci când au fost preluate, primul, în 1996, de Ministerul Culturii, al doilea, zece ani mai târziu, de Ariadna Löwendal Dănilă și Dorin Dănilă, din ele mai rămăseseră doar pereții.

În douăzeci de ani, la fel ca și în alte zeci și sute de mai-nainte, statul s-a dovedit mai puțin priceput să restaureze și să facă lucruri bune cu patrimoniul pe care l-a dobândit. Poate pentru că nu i-a plăcut niciodată istoria și nici n-a știut foarte clar ce-ar vrea să-i aducă viitorul. Până se mișcă statul, la Hagiești, conacul Marghiloman așteaptă vremurile mai bune pe care conacul Hagianoff de la Manasia le-a ajuns deja…

CINE SI CE

Suntem 2. Știm sigur că suntem mult mai mulți. Dintre cei care descoperă în fiecare zi că trecutul nu e o noțiune abstractă și nici ferecată într-un cufăr aruncat în podul bunicii. Este o stare în continuă actualizare care face ca spirala istoriei să ne așeze invariabil în ipostaze pe care cineva le-a experimentat deja.

Si atunci de ce să nu învățăm din ce a fost deja?